„Fie ca rela­ţi­ile reci­proce să devină din ce în ce mai libere de orice teamă şi sus­pi­ci­une”

Dis­cursul de după cele­brarea sfintei Litur­ghii orto­doxe (Regina coeli)
(Bucur­eşti, Piaţa Unirii, dumi­nică, 9 mai 1999)

Cristos a înviat!
„Fie numele Dom­nului bine­cu­vântat. De acum şi până-n veac”.

1. Cu cuvin­tele imnului de înche­iere al divinei Litur­ghii, doresc să înalţ Dom­nului vii mul­ţu­miri pentru momentul de fra­ter­ni­tate în bucurie şi de rugă­­ci­une intensă pe care tocmai l-am trăit.
Fie bine­cu­vântat numele Dom­nului pentru poporul român. Încă de la înce­pu­tu­rile evan­ghe­li­zării sale nu a încetat nicio­dată să cânte mărirea Tatălui, a Fiului şi a Sfân­tului Duh. Chiar şi în tim­pu­rile cele mai întu­ne­cate ale isto­riei sale a con­ti­nuat să aibă încre­dere în Dum­nezeu, după cuvântul psal­mis­tului: „Ziua tri­mite Domnul îndu­rarea sa şi noaptea cân­tarea lui este în gura mea: rugă­ci­une către Dum­ne­zeul vieţii mele” (Ps 41/42,9).
Mă gân­desc la como­rile de spi­ri­tua­li­tate şi de sfin­ţenie care au făcut pre­ţio­asă istoria secu­lară a Româ­niei. Pome­nesc cu vene­raţie măr­turia dată în timpul per­se­cu­ţiei de atâţia creş­tini, iluştri cât şi necu­nos­cuţi, care au rămas tari în cre­dinţă şi au con­ti­­nuat să răs­pân­dească evan­ghelia, uneori cu preţul pro­priei vieţi. Fide­li­tatea lor cons­ti­tuie pentru toţi dis­ci­polii Dom­nului un semn de spe­ranţă. Într-adevăr, comu­ni­unea dintre creş­ti­nii de diverse con­fe­si­uni, reală chiar dacă imper­fectă, se con­firmă prin mar­ti­riul pentru Cristos şi se desă­vâr­şeşte în împăr­tă­şirea sfin­ţilor.

2. Dintre nume­roşii mar­tori ai lui Cristos, înflo­riţi pe pământul Româ­niei, doresc să-l amin­tesc pe monahul de la Rohia, Nicolae Ste­in­hardt, excep­ţio­nală figură de cre­din­cios şi de om de cul­tură care a per­ceput în chip spe­cial bogăţia imensă a comorii comune Bise­ri­cilor creş­tine.
Aduc mul­ţu­mire Dom­nului în spe­cial pentru cre­­dinţa şi spe­ranţa măr­tu­ri­site pe pământ româ­nesc de mem­brii Bise­ricii Orto­doxe şi Bise­ricii Cato­lice în decursul acestui secol dificil. Graţie lor, per­se­cu­ţi­ile şi sufer­in­ţele au devenit ocazii pre­ţio­ase de sfin­ţire şi de evan­ghe­li­zare în ace­astă regi­une.
Să izbuc­ne­ască din Bise­rica Orto­doxă Română şi din cea Cato­lică o sin­gură cân­tare de pre­a­mă­rire a numelui Dom­nului! Să for­meze o sim­fonie de gla­suri expri­mând fră­ţie­tatea cor­dială a rapor­tu­rilor reci­proce şi implo­rând comu­ni­unea deplină a tuturor cre­din­cio­şilor. Înte­me­iate pe suc­ce­si­unea apos­to­lică, Bise­rica Orto­doxă Română şi cea Cato­lică au ace­laşi cuvânt al Dom­nului, păs­trat în Sfin­tele Scrip­­turi şi ace­leaşi taine sau sacra­mente. În spe­cial, con­­servă acee­aşi Pre­oţie şi cele­brează unicul sacri­ficiu al lui Cristos, prin care el edi­fică şi face să cre­ască Bise­rica sa.

3. Bine­cu­vântat fie numele Dom­nului pentru tot ce se face în ascul­tare de porunca lui Cristos. Mă gân­desc la dia­logul inter­na­ţional dintre Bise­rica Ca­to­lică şi Bise­rica Orto­doxă în ansam­blul ei, şi la cel dintre Bise­rica Greco-Cato­lică şi Bise­rica Orto­doxă Română. Gândul meu se îndreaptă, deo­po­trivă, către cola­bo­rarea pas­to­rală res­pec­tuo­asă dintre cre­din­cioşi orto­docşi şi cato­lici, care se dez­voltă la dife­rite nive­luri şi aduce roade pro­mi­ţă­to­are şi în rândul tine­rilor, precum şi la efor­tu­rile pentru rea­li­zarea unei tra­du­ceri inter­con­fe­sio­nale a Bibliei. Fie ca rela­ţi­ile reci­proce să devină din ce în ce mai libere de orice teamă şi sus­pi­ci­une, şi să demons­treze că scopul ori­cărei acţi­uni pas­to­rale este de a-l ajuta pe fie­care să cre­ască în fide­li­tatea faţă de unicul Domn.
Peste puţine luni vom celebra cei 2000 de ani de la naş­terea lui Isus Cristos. Este vorba de un extra­or­­dinar şi impor­tant jubileu pentru creş­tini şi pentru între­aga uma­ni­tate, în mij­locul căreia creş­ti­nismul a avut, în aceste două mile­nii, atât de mare rele­vanţă. De aceea, pe bună drep­tate, mem­brii Bise­ricii Cato­lice, împreună cu creş­ti­nii diver­selor con­fe­si­uni, vor celebra eve­ni­mentul cu suflet plin de recu­noş­tinţă faţă de Dum­nezeu pentru darul mân­tuirii.
Marele jubileu al anului 2000 soli­cită creş­ti­nii să pri­vească spre viitor mai conş­tienţi de pro­vo­că­rile pe care le ridică venirea noului mileniu. Printre acestea se impune cău­tarea uni­tă­ţii tuturor celor ce cred în Cristos. Exprim urarea ca al trei­lea mileniu creştin să ne găsească, dacă nu total uniţi, cel puţin mai apro­ape de comu­ni­unea deplină.

4. În fine, bine­cu­vântat fie numele Dom­nului pentru ama­bi­li­tatea şi atenţia cu care m-aţi primit în aceste zile.
Doresc să mani­fest vie şi cor­dială recu­noş­tinţă în primul rând Pre­a­fe­ri­cirii sale, patri­a­rhului Teoc­tist, Sfân­tului Sinod, cle­rului şi cre­din­cio­şilor Bise­ricii Orto­doxe din România care mi-au des­chis bra­ţele şi inima!
Domnul să bine­cu­vân­teze ace­astă stră­veche şi ilustră Bise­rică în des­fă­şur­area misi­u­nii sale pas­to­rale; să con­ducă toţi cre­din­cioşii să ofere lumii o nouă şi bucu­ro­asă măr­turie de comu­ni­une deplină între ei şi de fide­li­tate cur­ajo­asă faţă de evan­ghelie!
Adresez un salut patern şi plin de afec­ţi­une cre­din­cio­şilor Bise­ricii Cato­lice. Dum­nezeu mi-a dat bucuria să văd chi­pu­rile voastre şi să mă rog cu voi. Ase­menea lui Paul bătrâ­nilor din Milet, vă spun şi eu: „Vă încre­dinţez lui Dum­nezeu şi cuvân­tului harului său” (Fap 20,32).
Invoc ocro­tirea Mariei, slă­vita Maică a lui Dum­nezeu, peste toţi cetă­ţe­nii iubitei Româ­nii.
Fiii săi, care în decursul isto­riei au învăţat să aibă încre­dere în mij­lo­cirea ei puter­nică, să poată găsi mereu în ea călăuza sigură spre a păşi spre un viitor de pros­pe­ri­tate şi pace şi pentru a con­tribui la edi­fi­carea unei patrii din ce în ce mai juste şi mai fra­terne. Amin!
Cristos a înviat!

Ioan Paul al II-lea, Discursuri şi omilii cu ocazia vizitei în România: 7-9 mai 1999
© Copyright 2009 – Edi­tura Presa Bună
Bd. Ştefan cel Mare, 26
RO-700064-Iaşi
Tel.+ fax: 0232/211527
E-mail: editor@ercis.ro
www.ercis.ro

Cuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist
la celebrarea Sfintei Liturghii din Piaţa Unirii – Bucureşti,
în prezenţa Sanctităţii Sale, Papa Ioan Paul II
9 mai 1999

Sanctitatea Voastră,
Iubiţi Fraţi,
Dreptmăritor popor al lui Dumnezeu,

HRISTOS A INVIAT!

Cu darul lui Dumnezeu Cel închinat în Treime, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, trăim astăzi o negrăită bucurie. Bisericile noastre prezente aici oferă celor de faţă pregustarea imaginii Bisericii nedespărţite. Ce dar dumnezeiesc şi ce binecuvântare ca, la sfârşitul mileniului despărţirii Bisericilor, să trăim bucuria acestor clipe.

Este un moment sfânt, Sanctitatea Voastră, în care ne aflăm împreună, în faţa lui Dumnezeu şi în faţa lumii, în faţa istoriei, trecute şi viitoare, în faţa iubirii lui Dumnezeu şi a oamenilor.

De aceea, potrivit este să aducem împreună celor ce sunt acum cu ochii aţintiţi asupra noastră mărturia fundamentală a Bisericii în faţa lumii, şi anume că Hristos este “Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14, 6), şi că prin Jertfa şi Învierea Sa ni se deschide perspectiva unei existenţe pământene autentice şi a veşniciei întru Împărăţia lui Dumnezeu. Acesta este mesajul pe care îl vestim, “cu o gură şi o inimă”, aşa cum l-au mărturisit Apostolii Mântuitorului, marii Părinţi şi Învăţători ai Bisericii celei, UNA, a Răsăritului şi a Apusului, martirii, sfinţii şi cuvioşii creştinătăţii dintotdeauna şi de pretutindeni.

Preaiubiţi fraţi şi surori,

Adevărul care stă la temelia Bisericii şi a propovăduirii ei este acela că Hristos a biruit moartea, că Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi nouă ne-a dăruit, prin moartea Lui, viaţa veşnică.

Aceasta este mărturia pe care Biserica creştină o aduce lumii de două mii de ani. Pe credinţa în înviere, propovăduită de Apostolii martori ai Celui înviat, s-a edificat Biserica lui Hristos. “Dacă Hristos n-a înviat, zadranică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa voastră” (I Cor. 15, 14) mărturisim şi noi împreună cu Sfântul Apostol Pavel.

“Hristos a înviat!”, vesteşte Biserica. “Adevărat a înviat!” răspundem noi cei ce prin pocăinţă şi iubire murim păcatului şi înviem în Hristos, ca făpturi noi, hărăzite vieţii depline aici şi în Cer.

Sanctitatea Voastră,
Iubiţi fraţi în Hristos Domnul,

În faţa tuturor problemelor cu care se confruntă astăzi omenirea astăzi – şi care nu sunt puţine – credem că Biserica nu trebuie să uite vocaţia ei specifică, contribuţia sa substanţială şi de neînlocuit în viaţa umanităţii. Biserica este chemată, înainte de orice, să sfinţească pe om şi creaţia întreagă, să-L împărtăşească lumii pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cel înviat, pentru ca lumea să dobândească viaţa cea autentică, viaţa cea veşnică împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt.

Evanghelia Duminicii de astăzi, a Samaritencei, arată ce este şi cum se dobândeşte viaţa cea adevărată, nestricăcioasă şi veşnică pe care, se pare, omul zilelor noastre o uită adeseori, copleşit de grijile, suferinţele şi bucuriile vieţii celei trecătoare. O uită mai ales, pentru că nu ştie, nu este ajutat îndeajuns sau nu vrea să cunoască cine este cu adevărat Hristos. “Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu – spune Mântuitorul femeii samaritence – şi cine este Cel ce-ţi zice dă-mi să beau, tu ai fi cerut de la El şi ţi-ar fi dat apă vie. Cel care va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se face în el izvor de apă curgătoare spre viaţa veşnică” (Ioan 4, 10; 14).

Există, aşadar, o apă mai de preţ decât ea care izvorăşte din adâncurile pământului. Există şi o pâine mai de preţ decât pâinea cea de toate zilele. Este pâinea care se coboară din cer, Hristos Mântuitorul, care se oferă în Dumnezeiasca Liturghie ca hrană spre viaţa lumii. “Eu sunt pâinea cea vie, zice Hristos. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este Trupul Meu” (Ioan 6, 51).

Chemarea ultimă şi esenţială a Evangheliei şi a Bisericii este dobândirea vieţii celei nemuritoare şi numai apoi, ca o consecinţă, zbaterea pentru un trai pământean mai bun, pentru pacea lumii, pentru eficienţa economică, ştiinţifică etc. Lucrarea de neînlocuit a Bisericii începe în momentul în care la Sfânta Liturghie suntem chemaţi ca “Sus să avem inimile!”

Dacă pâinea, hrana materială, alinarea suferinţelor şi îmbunătăţirea condiţiilor de trai pot fi oferite şi de alte instituţii umane, pe Dumnezeu şi hrana cerească spre viaţa nemuritoare numai Biserica le poate împărtăşi.

Desigur că Biserica nu abandonează viaţa aceasta, nici lumea, nici istoria, nu abandonează omul şi nici nevoile sale materiale. Pentru om a murit Hristos. Biserica le dă însă acestor preocupări valoarea din perspectiva vieţii celei nemuritoare, o valoare mult mai mare decât o au ele în sine. Biserica ne cheamă să redescoperim ierarhia firească a căutărilor umane, punând în fruntea lor năzuinţa omului spre cer, spre Dumnezeu: “Căutăţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea lui şi toate celelalte se vor adăuga vouă” (Matei 6, 33) încheie Hristos cuvântul Său referitor la grija omului de fiecare zi.

Mulţi dintre semenii noştri doresc ca Biserica să fie mai prezentă în viaţa publică. Se uită uneori faptul că Biserica a fost şi este concentrată, înainte de toate, asupra lucrării ei de sfinţire a omului şi a lumii. Din această lucrare specifică izvorăşte apoi şi o prezenţă a sa mai evidentă în plan exterior, social. Avem convingerea că readucândul mai înainte pe om la Dumnezeu, acesta va dobândi pacea interioară de unde va izvorî grija de semeni, preocuparea pentru viaţa zilnică a cetăţii şi a locuitorilor ei.

Vocaţia sacramentală, dorul după Dumnezeu, simţul adevăratei ierarhii a valorilor şi a vieţii celei adevărate ni le-au arătat cu prisosinţă credincioşii noştri care într-o perioadă de cruntă sărăcie şi-au folosit darul c el mare al libertăţii – cu puţine şi regretabile excepţii – nu pentru a-şi zidi loruşi case pământene, ci pentru a zidi mai întâi lăcaşuri lui Dumnezeu. În ultimii zece ani Sanctitatea Voastră, acest popor a construit sute de biserici.

În timp ce ni se spune adesea că suntem prea săraci pentru a zidi biserici, poporul ne învaţă, o dată în plus, că bisericile nu se zidesc numai cu bani, ci mai ales cu dragoste pentru Dumnezeu şi jertfelnicie. Este o lecţie pentru noi toţi, că trebuie să începem orice lucrare cu Dumnezeu, deoarece Dumnezeu este izvorul binelui şi al desăvârşirii.

Acest elan sacru al românilor spre a zidi des altare este un imbold nepreţuit şi pentru noi de a reactualiza proiectul zidirii unei Catedrale, simbol al neamului. Şi iată, astăzi este celebrată prima dumnezeiască Liturghie pe locul unde se va zidi o Catedrală, casă a lui Dumnezeu spre proslăvirea Sa şi spre binele acestei naţiuni.

Sanctitatea Voastră,
Iubiţi fraţi,

În pragul celui de al treilea mileniu, mesajul Bisericii adresat lumii nu poate fi altul decât acesta: Hristos Cel Înviat împărtăşeşte lumii prin Biserică dobândirea vieţii celei adevărate.

Credem că Bisericile creştine trebuie să-şi adune energiile risipite şi să le concentreze în lucrarea de sfinţire a omului şi a lumii. Sa-L redea lumii pe Hristos. Ce putem noi oferi lumii altceva mai de preţ, decât pe Dumnezeu Însuşi?

Lumea de astăzi are nevoie mai mult ca oricând de Dumnezeu şi de harul Său sfinţitor, căci constatăm cu durere că mulţi dintre semenii noştri au pierdut conştiinţa sensului vieţii lor. Ei par a rămâne captivi pământului şi neputincioşi în a-şi ridica privirea spre cer, pentru a-şi descoperi adevăratul lor statut, cel de fiinţă creată după chipul lui Dumnezeu pentru a ajunge la asemănare cu El.

Privind în urmă, în istorie, precum şi la starea lumii de astăzi, creştinii trebuie să recunoască, în spiritul pocăinţei evanghelice, răspunderea lor pentru starea de rătăcire pe care le-au provocat lumii de-a lungul veacurilor.

Sanctitatea Voastră,

Vă mulţumim frăţeşte, în numele Bisericii Ortodoxe Române, pentru prezenţa Sanctităţii Voastră la Dumnezeiasca Liturghie ortodoxă, pe care o apreciaţi atât de mult în scrisoarea pastorală Orientale Lumen şi Bunul Dumnezeu să vă dăruiască sănătate. Vă rugăm să înălţaţi împreună cu noi rugăciuni Atotputernicului Dumnezeu pentru pacea întregii lumi, pentru încetarea războiului din Iugoslavia, pentru alinarea suferinţelor şi pentru întoarcerea lumii la Dumnezeu, căruia se cuvine slava, cinstea şi închinăciunea în veci. Amin.