Cuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist
la celebrarea Liturghiei catolice de către Sanctitatea Sa Ioan Paul II
9 mai 1999

Sanctitatea voastră,

Suntem deosebit de bucuroşi, noi, membrii ai Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române să participăm la această grandioasă Missă celebrată în inima Capitalei noastre a de Primatul Bisericii Catolice. Sfânta Liturghie din această dimineaţă, precum şi Missa de acum, săvârşite cu participarea impresionantă a poporului lui Dumnezeu din această ţară, reprezintă fără îndoială momentele culminate ale vizitei Sanctităţii? Voastre în România. “Iată acum ce este bun şi ce este frumos, decât numai a locui fraţii împreună” (Psalmul 132, 1) repetăm şi noi astăzi cu psalmistul David.

Paradoxal, în timpul Liturghiilor săvârşite pe parcursul acestei zile am trăit, pe de o parte, bucuria a întâlnirii cu Sanctitatea Voastră, iar pe de altă parte, durerea unei separări încă persistente, neputând să ne împărtăşim din acelaşi Sfânt Potir. Cu adevărat, noi, creştinii trebuie să fim conştienţi de responsabilitatea pe care o purtăm pentru înstrăinarea din secolele trecute, de contra-mărturia pe care această stare o prezintă în faţa lumii şi să ne rugăm lui Dumnezeu “pentru unirea tuturor”. Să facem, de asemenea, tot ce ne stă în putinţă pentru redescoperirea noastră, începând cu respectul izvorât din iubire al tradiţiei fiecăruia. Prezenţa Sanctităţii Voastre la Liturghia ortodoxă precum şi a noastră la Missa catolică arată tocmai acest respect faţă de identitatea Bisericilor noastre care tind spre unirea deplină întru credinţă. Drumul este greu şi obstacolele nu puţine. Dumnezeu ne va călăuzi paşii spre împlinirea acestui deziderat.

Sanctitatea Voastră,

În primul mileniu de istorie creştină, Biserica lui Hristos cea “una sfântă, sobornicească şi apostolească” a practicat o mare varietate de rituri şi tradiţii liturgice prin care diferitele neamuri şi culturi exprimau credinţa apostolică potrivit specificului lor. Unitatea de credinţă şi diversitatea în exprimarea ei a constituit principiul misiunii creştine în acea vreme. Extinderea propovăduirii Evangheliei după Cincizecime s-a datorat tocmai unităţii de credinţă, mărturisită de întreaga Biserică şi respectului faţă de identitatea lingvistică şi culturală a popoarelor care au primit creştinismul. La rândul ei, Evanghelia a modelat şi transformat graiul şi cultura popoarelor respective. Din această simbioză au apărut pretutindeni germenii unei lumi noi care corespunde cu aspiraţiile cele mai profunde ale omului spre desăvârşire, dreptate, pace şi libertate, toate izvorâte din credinţa în Hristos, Dumnezeu adevărat şi Om adevărat şi trăite plenar în Biserică. Căci “sufletul omului este prin natura sa creştin”, zicea Tertulian.

Popoarele Europei au primit, în marea lor majoritate, Evanghelia în această perioadă a Bisericii nedespărţite. Schisma cea mare din 1054, provocată din motive de ordin teologic, de factori istorici, culturali, politici şi de slăbiciunile omeneşti regretabile a frânt această unitate, Răsăritul şi Apusul creştin evoluând de acum înainte pe căi separate. Căci Răsăritul, fără sprijinul Apusului, va cădea treptat sub dominaţia necreştinilor, iar Apusul îşi va fărâmiţa unitatea la începutul secolului al XVI-lea.

Sanctitatea Voastră,

Acest secol a cunoscut cele mai mari tragedii din istoria omenirii prin cele două războaie mondiale, iar astăzi continentul european este confruntat cu o evidentă criză morală, o situaţie economică precară în centrul şi estul Europei, războiul din Iugoslavia etc.

“Unde s-a înmulţit păcatul acolo a prisosit şi harul lui Dumnezeu” (Rom. 5, 20), spune Sf. Apostol Pavel. Pentru noi, creştinii, în acest veac s-a întărit dorinţa de unitate creştină. Conştiinţa păcatului dezbinării şi efortul de apropiere pentru refacerea unităţii de credinţă promovat de mişcarea ecumenică sunt fără îndoială un dar al lui Dumnezeu pentru creştinii secolului pe care-l încheiem peste puţin.

Ne bucurăm că Biserica Ortodoxă s-a înscris printre iniţiatorii acestei mişcări de la începutul secolului, iar Biserica Ortodoxă Română a fost şi rămâne una din cele mai activă în acest sens. Ne bucurăm, de asemenea, de deschiderea ecumenică promovată de Conciliul Vatican II care a redescoperit şi afirmat valori de credinţă esenţiale, păstrate cu sfinţenie în Biserica Ortodoxă, ca sinodalitatea şi importanţa Bisericii locale. Apreciind patrimoniul spiritual al Bisericii Răsăritene, Sanctitatea Voastră aţi subliniat în repetate rânduri că el poate constitui răspunsul creştin la aşteptările omului de astăzi. Într-adevăr, omul modern, înstrăinat de Dumnezeu şi de el însuşi, tot mai nesigur de viitorul său îşi poate regăsi echilibrul sufletesc printr-o spiritualitate a comuniunii cu Dumnezeu şi cu semenii, în rugăciune şi asceză, în viaţa cu Hristos şi în Hristos.

Sanctitatea Voastră,

Biserica Ortodoxă Română este convinsă că nu poate exista convieţuire şi cu atât mai puţin dialog şi conlucrare decât prin bunăvoinţă şi deschidere din partea tuturor creştinilor, atât pe plan local, cât şi pe plan universal. Încercările prozelitiste nu fac decât să învenineze relaţiile dintre Biserici şi să producă animozitate şi vrăşmăşie între oameni. Cu toţii trebuie să fim conştienţi că diferendele între creştini nu se rezolvă decât prin dialog şi mai ales prin dragoste.

Credincioşii catolici şi greco-catolici din această ţară împreună cu alte comunităţi creştine şi necreştine trăiesc în mijlocul majorităţii ortodoxe în înţelegere şi conlucrare. În multe momente cruciale din istoria ţării, ortodocşii şi greco-catolicii au fost împreună în realizarea năzuinţelor de unitate naţională. Divergenţe izolate există şi la noi ca şi în alte părţi, dar determinarea pentru o convieţuire paşnică este puternică.

Biserica Ortodoxă Română are convingerea că împreună cu Biserica Catolică şi Greco-Catolică, precum şi prin alte comunităţi religioase din această ţară pot aduce contribuţia lor specifică la viaţa naţiunii române într-o perioadă de răscruce a istoriei sale. Bisericile din România împreună cu creştinătatea europeană întreagă, în drumul lor comun spre unitate pot forma, de asemenea, “sufletul” pe care îl caută cu ardoare Europa zilelor noastre.

Vă mulţumim, Sanctitatea Voastră, pentru bucuria de astăzi şi dăm slavă lui Dumnezeu pentru darul întâlnirii în rugăciune şi în speranţa realizării unităţii de credinţă a tuturor celor care Îl mărturisesc pe Hristos ca Domn şi Mântuitor al lumii.

Cuvântul Arhiepiscopului-Mitropolit romano-catolic de Bucureşti,
Dr. Ioan Robu, înainte de Sfânta Liturghie celebrată,
în după-masa zilei de duminică, de Sfântul Părinte Ioan Paul II
în parcul de la Podul Izvor
9 mai 1999

Sfinte Părinte,

“TU ES PETRUS – Tu eşti Petru”. Bine aţi venit în România, ţara soră de suferinţă cu Patria Iubirii Sanctităţii Voastre, Polonia.

Mă bucur nespus să vă salut în mijlocul nostru, al acestei mulţimi alcătuite din cler şi credincioşi veniţi din toate provinciile istorice care alcătuiesc azi România: Moldova, Ţara Românească şi Transilvania. Salut grupul de credincioşi veniţi din Basarabia şi Ucraina şi pe cel venit din Bulgaria. Îi salut pe toţi înalţii oaspeţi din Vatican şi din alte ţări: Franţa, Germania, Austria, Italia, Croaţia şi Ungaria.

Deci vă spun şi eu: bine aţi venit, Sfinte Părinte, pe pământul nostru românesc, pământ de har şi de păcat, pământ de victorii şi de căderi, pământ ca oricare altul, dar pentru noi, pământ sfânt.

Orice catolic din România şi-a dorit să ajungă odată la Roma pentru a-l vedea pe Papa; în timp, unii au reuşit să o facă, dar cine îndrăznea să se gândească, până nu demult, că însăşi Papa va veni la noi?

Nu mi se pare o pură coincidenţă faptul că vizita se desfăşoară în luna mai, luna Preacuratei Fecioare Maria; de asemenea, ieri l-am sărbătorit pe Fericitul Ieremia Valahul, primul român ridicat la cinstea altarelor. Sunt convins că ei au avut un rol mai mare decât oricine de pe pământ în realizarea momentului de bucurie şi de frăţietate pe care îl trăim acum cu toţii.

Într-adevăr, se află acum alături de noi şi reprezentanţi ai Bisericii-surori Ortodoxe, în frunte cu Preafericirea Sa Patriarhul Teoctist, precum şi reprezentanţi ai autorităţilor statului, în fruntea cărora se află Domnul Preşedinte, Emil Constantinescu şi Primul Ministru, Radu Vasile; fiecare dintre aceştia au contribuit, în felul său şi din poziţia în care se află, la realizarea acestei vizite.

Vom începe îndată Sfânta Liturghie. Christos va veni în mijlocul nostru şi se va adresa Sanctităţii Voastre ca odinioară lui Petru: “Simone, Simone,… m-am rugat pentru tine ca să nu înceteze credinţa ta. Iar tu, întorcându-te, întăreşte-i pe fraţii tăi.” (Lc 22, 31-32). Sfinte Părinte, întăriţi-ne în credinţă! TU ES PETRUS. Fie ca această adunare euharistică să fie încă un pas spre împlinirea rugăciunii pe care Mântuitorul a adresat-o Tatălui la Cina cea de Taină: ca toţi să fie una.

În prezenţa Sfântului Părinte, preoţi, persoane consacrate, credincioşi laici ne vom reînnoi hotărârea de fidelitate, rugându-l pe Dumnezeu să desăvârşească ceea ce a început în noi. Ne vom ruga împreună la Jubileul pe care deja îl pregătim să aducă pentru ţara şi poporul nostru, pentru regiunea Balcanilor, pentru Europa şi lumea întreagă mai multă pace şi iubire frăţească.

Salutându-vă pe toţi cei de faţă, vă invit la rugăciune.

Sfinte Părinte, poporul nostru a înţeles că aţi venit la noi ca vestitor al Iubirii, al acelei iubiri care toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Vă mulţumim şi vă mai aşteptăm!

„Ace­astă uni­tate a creş­ti­nilor este înainte de toate opera Duhului Sfânt”

Omilia de la Litur­ghia cato­lică
(Bucur­eşti, Parcul Izvor, dumi­nică, 9 mai 1999)

„Cristos a înviat!”

„Mari sunt lucră­rile Dom­nului!”

1. Psalmul res­pon­so­rial din Litur­ghia zilei este un cânt de slavă înălţat Dom­nului pentru lucră­rile pe care le-a înfăp­tuit. Este un cânt de laudă şi de mul­ţu­mire înainte de toate pentru cele create, capo­do­peră a bună­tă­ţii divine, şi pentru minu­nile pe care Domnul le-a rea­lizat în favo­area popo­rului său eli­be­rându-l din sclavia Egip­tului şi făcându-l să treacă prin Marea Roşie.
Dar ce să spunem despre lucrarea şi mai extra­or­di­nară a întru­pării Cuvân­tului, care a condus la înde­pli­nirea pla­nului ori­ginar al mân­tuirii umane? Planul Tatălui ceresc se împli­neşte într-adevăr prin moartea şi învierea lui Isus şi se adre­sează oame­nilor de toate rasele şi din­tot­dea­una. Cristos – ne amin­teşte sfântul Petru în cea de a doua lec­tură a zilei – „a murit… pentru păca­tele noastre, el cel drept pentru cei nedrepţi… omorât fiind cu trupul, dar viu făcut cu duhul” (1Pt 3,18). Cristos cel răs­ti­gnit a înviat: iată marea veste pas­cală pe care fie­care cre­din­cios este chemat să o pro­clame şi să o măr­tu­ri­sească cu curaj.
Înainte de a părăsi acest pământ, Mân­tui­torul le ves­teşte dis­ci­po­lilor venirea Mân­gâie­to­rului: „Şi eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mân­gâietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veac, Duhul ade­vă­rului, pe care lumea nu poate să-l pri­mească, pentru că nu-l vede, nici nu-l cuno­aşte. Voi îl cuno­aş­teţi, că rămâne la voi şi în voi va fi!” (In 14,16-17). Înce­pând de atunci Duhul Sfânt însu­fle­ţeşte Bise­rica şi o face să devină semn şi ins­tru­ment al mân­tuirii pentru în­treaga uma­ni­tate. El lucrează în inima creş­ti­nilor şi îi face conş­tienţi de darul şi de misi­unea pe care au primit-o de la Domnul cel înviat. Duhul i-a îndemnat pe apos­toli să stră­bată toate dru­mu­rile lumii cunos­cute pe atunci pentru a vesti evan­ghelia. În felul acesta, mesajul evan­ghelic a ajuns şi s-a răs­pândit şi aici în România, dato­rită jertfei eroice adusă de măr­tu­ri­si­tori ai cre­dinţei şi de mar­tiri, de ieri şi din secolul noastru.
Într-adevăr, pri­vind istoria Bise­ricii pe pământ româ­nesc, putem repeta cu inima plină de recu­noş­tinţă: „Mari sunt lucră­rile Dom­nului!”

2. „Mari sunt lucră­rile Dom­nului!” Excla­maţia psal­mis­tului mi se naşte spontan în inimă în ace­astă vizită a mea care-mi oferă posi­bi­li­tatea să văd cu pro­prii ochi minu­nile pe care le-a făcut Dum­nezeu de-a lungul seco­lelor şi mai ales în ultimii ani.
Până nu de mult, era de nei­ma­ginat că epis­copul Romei ar fi putut veni în vizită la fraţii şi suro­rile în cre­dinţă care trăiesc în România. Astăzi, după o lungă iarnă de sufe­rinţă şi de pri­goană, putem în sfârşit să ne dăruim unii altora îmbră­ţi­şarea păcii şi să-l lăudăm împreună pe Domnul. Vă salut pe toţi cu multă afec­ţi­une, mult iubiţi fraţi şi surori. Salut cu defe­renţă şi cor­dia­li­tate pe Pre­a­fe­ri­cirea sa patri­a­rhul Teoc­tist, care printr-un pre­ţuit gest fra­tern a voit să asiste la ace­astă con­ce­le­brare euha­ris­tică. Pre­zenţa sa, cor­dia­li­tatea sa, spi­ritul său ecu­menic mă impre­­sio­nează pro­fund. Îi exprim recu­noş­tinţa mea şi pentru toate acestea îi aduc mul­ţu­mire Dom­nului nostru Isus Cristos.
Vă salut încă o dată cu bucurie pe voi, mult iubiţi şi vene­raţi fraţi întru epis­copat, adre­sând un gând par­ti­cular arhi­e­pis­co­pului de Bucur­eşti, Mons. Ioan Robu, şi mitro­po­li­tului de Făgăraş şi Alba-Iulia, Mons. Lucian Mureşan. Le mul­ţu­mesc din inimă pentru cuvin­tele pe care mi le-au adresat la înce­putul Litur­ghiei, făcându-se inter­pre­ţii sim­ţă­min­telor co­mune. Îmbră­ţişez spi­ri­tual pe toţi şi pe fie­care, cato­lici de rit latin şi de rit bizantin-român, deo­po­trivă dragi inimii mele. Salut pre­o­ţii, călu­gării, călu­gă­ri­ţele şi laicii care se dedică apos­to­la­tului. Salut tinerii şi fami­liile, bol­navii şi cei încer­caţi de sufe­rinţă fizică şi spi­ri­tuală.
Din ace­astă capi­tală doresc să îmbră­ţişez între­aga Românie în toată alcă­tuirea ei: pe toţi, din apro­piere şi de departe, îi asigur de afec­ţi­unea şi rugă­ci­unea mea. E o mare bucurie spi­ri­tuală pentru mine faptul că mă aflu pe pământ româ­nesc şi să-i mul­ţu­mesc lui Dum­nezeu împreună cu voi pentru lu­cră­rile minu­nate pe care le-a înfăp­tuit şi pe care Litur­ghia tim­pului pascal ne invită să le amintim cu bucurie şi gra­ti­tu­dine faţă de Domnul.

Minis­terul suc­ce­so­rului lui Petru
3. Acum când se încheie acest secol şi se între­ză­resc deja zorii celui de-al trei­lea mileniu, pri­virea se îndreaptă către anii care s-au scurs, cău­tând în ei sem­nele milos­ti­virii divine, care înso­ţesc mereu paşii celor ce se încred în Dum­nezeu.
Cum să nu men­ţionăm Con­ci­liul Vatican II, care a des­chis o nouă eră în istoria Bise­ricii, impri­mându-i un nou avânt? Dato­rită cons­ti­tu­ţiei Lumen gen­tium, Bise­rica a dobândit o conş­ti­inţă mai pro­fundă de a fi popor al lui Dum­nezeu în drum spre împli­nirea împă­ră­ţiei. Per­cepem mis­terul Bise­ricii una, sfântă, cato­lică şi apos­to­lică, şi des­co­perim valo­area misi­u­nii sale în mod deo­sebit aici pe pământ româ­nesc, unde trăiesc, ală­turi unii de alţii, creş­tini care aparţin tra­di­ţiei orien­tale şi celei occi­den­tale. Trăiesc orien­taţi spre uni­tate, pre­o­cu­paţi să răs­pundă poruncii lui Cristos şi prin ace­asta dor­nici să dia­lo­gheze, să se înţe­le­agă şi să se ajute între ei. Ace­astă năzuinţă de coo­pe­rare fra­ternă, sus­ţi­nută de rugă­ci­une şi însu­fle­ţită de stimă şi res­pect reci­proc, tre­buie spri­­ji­nită şi pro­mo­vată deo­a­rece numai pacea edi­fică, pe când dis­cordia dis­truge.
În numele acestei mari ins­pi­ra­ţii ecu­me­nice, mă adresez tuturor celor ce cred în Cristos, care trăiesc în România. Mă aflu aici printre voi însu­fleţit numai de dorinţa ade­vă­ratei uni­tăţi şi de voinţa de a înde­plini minis­terul petrin pe care Domnul mi l-a încre­dinţat între fraţii şi suro­rile în cre­dinţă.
Îi mul­ţu­mesc lui Dum­nezeu că îmi este dat să înde­pli­nesc atare slu­jire. Doresc din inimă şi mă rog ca să se poată ajunge cât mai curând la deplina comu­ni­une fra­ternă între toţi cei ce cred în Cristos din Occi­dent şi din Orient. Pentru ace­astă uni­tate, însu­fle­ţită de iubire, s-a rugat divinul Învă­ţător în Cenacol în ajunul păti­mirii şi morţii sale.

4. Ace­astă uni­tate a creş­ti­nilor este înainte de toate opera Duhului Sfânt, de invocat fără înce­tare. În ziua Rusa­liilor, apos­tolii, care până în acel moment erau con­fuzi şi fri­coşi, au devenit plini de curaj şi de zel apos­tolic. Nu s-au temut să-l ves­tească pe Cristos răs­ti­gnit şi înviat; nu le-a mai fost frică să-şi măr­tu­ri­sească prin cuvinte şi cu viaţa fide­li­tatea faţă de evan­ghelie, chiar şi atunci când ace­asta însemna pri­goană şi uneori moartea. Mulţi, într-adevăr, au plătit cu mar­ti­riul ace­astă fide­li­tate. Călău­zită de Spi­ritul Sfânt, Bise­rica s-a răs­pândit astfel pre­tu­tin­deni în lume.
Dacă uneori s-au produs neîn­ţe­le­geri şi, din păcate, rup­turi dure­ro­ase în inte­riorul tru­pului mistic al lui Cristos, unic şi indi­vi­zibil, totuşi mai puter­nică decât orice dez­bi­nare a dăi­nuit conş­ti­inţa a ceea ce îi uneşte pe toţi cre­din­cioşii şi a che­mării comune la uni­tate. La sfâr­şitul celui de-al doilea mileniu, dru­mu­rile care se înde­păr­ta­seră încep să se apropie şi asistăm la inten­si­fi­carea miş­cării ecu­me­nice menite să atingă uni­tatea deplină. Sem­nele acestui drum neîn­tre­rupt către uni­tate sunt pre­zente şi pe pământul vostru, în România, ţară care în cul­tura, limba şi istoria sa, poartă urmele vii ale tra­di­ţiei latine şi ale celei orien­­tale. Urarea mea cea mai vie este ca rugă­ci­unea lui Isus în Cenacol: „Tată, fă ca toţi să fie una” (cf. In 17,21), să vă rămână mereu pe buze şi să nu înce­teze nicio­dată să bată în inimile voastre.

Fiţi des­chişi să cola­bo­raţi cu toţi
5. „Cine mă iubeşte pe mine va fi iubit de Tatăl meu şi-l voi iubi şi eu şi mă voi arăta lui” (In 14,21).
Aceste cuvinte ale lui Isus, încre­din­ţate uce­ni­cilor în ajunul păti­mirii sale, răsună astăzi pentru noi ca o invi­taţie pre­santă de păşi mai departe pe acest drum de fide­li­tate şi iubire. A-l iubi pe Cristos! Iată scopul ultim al exis­tenţei noastre: a-l iubi în împre­ju­ră­rile con­crete ale vieţii, încât iubirea Tatălui să se arate lumii; a-l iubi din toate pute­rile, pentru ca să se rea­li­zeze planul de mân­tuire, iar cre­din­cioşii să ajungă prin el la deplina comu­ni­une. Nicio­dată să nu se stingă în inimă ace­astă arză­to­are dorinţă!
Mult iubiţi cato­lici din România, ştiu bine cât aţi suferit în anii cum­pli­tului regim comu­nist; mai ştiu şi cu cât curaj aţi per­se­verat în fide­li­tatea voastră faţă de Cristos şi evan­ghelia sa. Acum, în pragul mile­­niului trei, nu vă fie teamă: des­chi­deţi larg por­ţile inimii voastre Mân­tui­to­rului Cristos! El vă iubeşte şi vă este apro­ape; el vă cheamă la un reîn­noit anga­­ja­ment de evan­ghe­li­zare. Cre­dinţa este dar al lui Dum­nezeu şi patri­moniu de incom­pa­ra­bilă valo­are care tre­buie păs­trat şi răs­pândit. În păs­trarea şi pro­mo­varea valo­rilor comune, fiţi mereu des­chişi unei efec­tive cola­bo­rări cu toate gru­pu­rile etnico-sociale şi reli­gio­ase care alcă­tuiesc ţara voastră, ani­maţi întot­dea­una de spe­ranţă şi de iubire.
Maria, Maica Răs­cum­pă­ră­to­rului, să vă înso­ţească şi să vă ocro­tească pentru ca să puteţi scrie noi pagini de sfin­ţenie şi de gene­ro­asă măr­turie creş­tină în istoria Româ­niei.
Amin! „Cristos a înviat!”.
În limba maghiară
„Dragi cre­din­cioşi de limbă maghiară! Vă salut cu multă afec­ţi­une. Vă mul­ţu­mesc pentru fide­li­tatea voastră faţă de urmaşul lui Petru. Păs­traţi-vă cre­dinţa, tra­diţia şi patri­mo­niul cul­tural”.
În limba ger­mană
„Dragi cre­din­cioşi de limbă ger­mană! Vă adresez un cor­dial salut, cu bucuria de a vă putea întâlni aici. Deşi lim­bile şi cul­tu­rile noastre sunt dife­rite, cu toţii ne îndreptăm pri­vi­rile spre unicul Domn. Păs­traţi-vă patri­mo­niul cul­tural! Zidiţi-vă viaţa pe stânca ace­asta care este Cristos. Rămâ­neţi tari în cre­dinţa voastră faţă de urmaşul lui Petru. Cre­dinţa voastră să se ins­pire din spi­ritul ecu­menic în con­vie­ţuirea din ace­astă ţară, apre­ciată şi iubită de voi. Din toată inima, vă dau bine­cu­vân­tarea apos­to­lică. Lăudat să fie Isus Cristos!”.
În limba polonă
„Îi salut cor­dial pe cona­ţio­nalii mei care trăiesc în ace­astă ţară. Urmaţi-l cu cre­dinţă pe Cristos în viaţa per­so­nală şi în familie. Domnul să vă bine­cu­vân­teze”.
În limba română
Mult iubiţi fraţi şi surori, se apropie de sfârşit pele­ri­najul meu pe pământul vostru. Cu inima plină de gra­ti­tu­dine pentru momen­tele intense pe care le-am trăit, invoc harul Dom­nului peste toţi, prin mij­lo­cirea feri­ci­tului Ier­emia Valahul, şi cu mare afec­ţi­une, vă bine­cu­vântez.

Ioan Paul al II-lea, Discursuri şi omilii cu ocazia vizitei în România: 7-9 mai 1999
© Copyright 2009 – Edi­tura Presa Bună
Bd. Ştefan cel Mare, 26
RO-700064-Iaşi
Tel.+ fax: 0232/211527
E-mail: editor@ercis.ro
www.ercis.ro