Cuvânt de bun venit al Preşedintelui României,
prof. Emil Constantinescu, la sosirea în România
a Sanctităţii Sale, Papa Ioan Paul II
– aeroportul Băneasa din Bucureşti –
7 mai 1999
Sanctitatea Voastră,
Îngăduiţi-mi ca, în numele tuturor cetăţenilor acestei ţări, în numele autorităţilor Statului român, ca şi în numele meu personal, să vă urez “bun venit” pe pământul României.
Sanctitatea voastră este cel dintâi succesor al Sfântului Petru care călătoreşte într-o ţară cu majoritate creştin-ortodoxă. Este un eveniment istoric care prevesteşte al treilea mileniu creştin ca pe un timp al concordiei, al înfrăţirii şi al păcii inimilor.
Prezenţa Sanctităţii voastre în România închide un mileniu de dureroasă separaţie şi inaugurează istoria dorită, dar acum şi posibilă a unei istorice reconcilieri. Suntem pe bună dreptate mândri de faptul că prima piatră a acestei construcţii spirituale este aşezată aici, în capitala unei ţări care aparţine Europei nu numai prin cultura sa dominantă sau prin opţiunile sale de politică externă, ci şi prin adâncimea rădăcinilor sale creştine. Vizita pe care o începeţi astăzi este percepută pretutindeni ca un eveniment istoric. Ea are o dimensiune simbolică de prim ordin, în măsura în care ne transmite tuturor speranţa unităţii creştine. Numai Dumnezeu cunoaşte, acum, roadele pe care comuniunea eclezială deocamdată întrezărită le va oferi, cândva, tuturor. Putem însă admite de pe acum ideea că diviziunile religioase sunt cele mai greu de înţeles exemple de dizarmonie europeană. Diferenţele economice, prăpăstiile ideologice, contrastele culturale au cauze umane şi explicaţii profane. Dezbinările între creştini nu pot fi justificate şi nici măcar explicate, pentru că ele se opun voinţei divine exprimate de Domnul nostru Isus Hristos.
E limpede că Bisericile creştine au, cu atât mai mult acum, în pragul celui de al treilea mileniu creştin, datoria de a-şi purifica memoria şi de a căuta împreună sursele apostolice ale unităţii lor originare. Dacă acest ideal va fi realizat, construcţia europeană va avea din nou un suflet. Nu e vorba despre o metaforă sau de sacrificarea pragmatismului politico-economic în favoarea unui entuziasm imaginar. Mă refer la urgenţa de a reumaniza viaţa politică, practica solidarităţii internaţionale sau exercitarea drepturilor fiecărei persoane în contextul unui creştinism viu, plural şi capabil de noi creaţii pasionante.
Creştinismul nu este un muzeu, ci un liant spiritual fără de care înţelegerea trecutului, organizarea prezentului şi configurarea unui viitor vrednic de vocaţia ultimă a omenirii nu pot fi concepute.
Sanctitatea Voastră,
Vizita cu care ne onoraţi azi este, sunt convins, şi o înaltă recunoaştere pe care aţi dorit să o exprimaţi în acest fel poporului român. Recunoaştere a latinităţii sale perene şi a apartenenţei sale originare la spaţiul spiritualităţii creştine; recunoaştere a statorniciei cu care a apărat această Poartă a creştinătăţii de-a lungul veacurilor, recunoaştere a curajului de a-şi fi jertfit fiii, în decembrie 1989, în numele libertăţii şi al credinţei în Dumnezeu; recunoaştere, în fine, a înţelepciunii şi echilibrului de care ştie să dea dovadă în aceşti ani grei şi nu odată turbulenţi ai sfârşitului de veac. Vă mulţumesc pentru acest mesaj de respect, care sporeşte demnitatea românilor şi încrederea lor în propriile forţe într-un ceas greu al istoriei.
Vizita Sanctităţii Voastre ilustrează triumful spiritului evanghelic asupra prejudecăţilor pe care istoria le-a întreţinut spre paguba Bisericii. Sanctitatea Voastră a contribuit, în chip providenţial la prăbuşirea comunismului pe care, ca fiu al Poloniei, l-aţi cunoscut nemijlocit. Ştim cu toţii că, încă din secolul trecut, Biserica catolică a condamnat marxismul, comunismul real şi mai apoi chiar pe cei care, înşelaţi sau intimidaţi, au aderat la această doctrină politică atee.
În ceea ce Vă priveşte nu aţi privit comunismul ca pe un duşman exterior, ci mai degrabă ca pe o patologie spirituală care poate fi depăşită prin afirmarea existenţială a marilor principii creştine. Nu era nevoie de un asediu, ci de o convertire a inimilor. Aţi reuşit să insuflaţi această mutaţie lăuntrică tuturor naţiunilor captive în spatele atâtor ziduri, văzute şi nevăzute. Acţiunea Sfântului Scaun a îndeplinit, în acei ani tulburi, un salutar ritual de exorcizare. Iată de ce putem spune că sistemul comunist nu a pierdut doar o luptă, ci şi-a atins limitele, dizolvându-se în confruntarea cu umanitatea esenţială a învăţăturilor evanghelice.
Urmările lui mai dăinuie însă. În imediata noastră vecinătate se desfăşoară un conflict sângeros şi devastator. Ne simţim răspunzători pentru fiecare viaţă curmată violent, pentru fiecare încălcare a libertăţii şi demnităţii fiinţei umane. Nu putem asista nepăsători când oameni ca noi sunt alungaţi din casele lor şi din patria lor, cum nu putem asista nepăsători când, din necugetarea conducătorilor şi din aviditatea acestora, popoare întregi suferă. Creştini fiind, suferim pentru fiecare cetăţean al ţării vecine, fie el sârb sau albanez, valah sau maghiar. Dorim din toată inima ca pacea şi reconstrucţia să ia locul armelor, ca dialogul şi toleranţa reciprocă benefică să deschidă, în fine, un nou veac, de bună înţelegere şi de prosperitate, în acest colţ de lume.
Sfinte Părinte,
Statul român asigură condiţiile politice şi instituţionale capabile să garanteze funcţionarea unei democraţii consolidate. Majoritatea românilor sunt fii ai Bisericii Ortodoxe, dar există la noi şi o semnificativă comunitate de credincioşi catolici care aparţin fie ritului latin, fie aceluia bizantin. Există, în preajma lor, şi ale confesiuni creştine. Există şi comunităţi ale altor religii, cu care dezvoltă dialogul spiritual şi respectul reciproc. Legile statului nu fac nici o deosebire între unii şi ceilalţi. Cu toţii sunt cetăţeni liberi, care se bucură de drepturi egale şi care înţeleg să sprijine, prin competenţa lor devotată, refacerea morală şi materială a societăţii româneşti.
E adevărat că, între majoritatea ortodoxă şi minoritatea catolică au existat tensiuni pe care nu le ignorăm. Sperăm că dialogul şi sentimentul superior al interesului naţional vor izbuti să aplaneze, cât mai grabnic, litigiile sau aprecierile divergente. Am convingerea că acest lucru e posibil şi necesar. Reconcilierea este posibilă pentru că Bisericile din România posedă o experienţă ecumenică verificată. Reconcilierea este totodată necesară, pentru că pe ea se va sprijini pacea socială, bunăvoinţa şi spiritul de sacrificiu de care România are nevoie pentru a ieşi la liman. Sunt convins că vizita Sanctităţii voastre va impulsiona acest proces, conferindu-i o dimensiune imperativă şi responsabilă.
Sanctitate,
Ilustrul Vostru predecesor, Papa Paul al VI-lea, vorbea deja despre catolicism şi ortodoxie ca despre cei doi plămâni ai Europei. Pentru prima oară aceşti doi plămâni respiră împreună aerul normalităţii fraterne şi al speranţei comune. Fie ca această experienţă să devină tradiţie, spre folosul tuturor urmaşilor lui Isus Hristos! Vă urez bine aţi venit pe pământul României şi vă cer, în numele tuturor fiilor acestei naţiuni, Binecuvântarea apostolică sub semnul căreia ne bucurăm să Vă primim.
Cuvântul Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist
la aeroportul Băneasa, cu ocazia sosirii în România
a Sanctităţii Sale Papa Ioan Paul II
7 mai 1999
Sanctitatea Voastră,
Cu binecuvântarea lui Dumnezeu, aţi păşit pe pământul românesc, un pământ care a primit sămânţa cuvântului Evangheliei Mântuitorului Hristos chiar de la unul din Apostolii săi, Sfântul Andrei, fratele după trup al Sfântului Petru.
Astăzi, Sanctitatea Voastră, aţi sosit în România, ţară ai cărei fii sunt în majoritate ortodocşi, ţară sfinţită de sângele martirilor, al celor de demult şi al celor care au căzut pe altarul credinţei creştine în vremurile apăsătoare ale dictaturii comuniste atee, la care s-au adăugat numele tinerilor şi vârstnicilor căzuţi în revoluţie. Este un pământ sfinţit de lacrimile rugăciunilor mamelor şi de nevoinţele duhovniceşti ale monahilor şi ale tuturor creştinilor de aici; este un pământ presărat de la un capăt la altul de crucile ce străjuiesc turlele bisericilor şi mănăstirilor, răspântiile drumurilor şi mormintele strămoşilor noştri, ca semn al nădejdii noastre în înviere.
Primindu-vă cu dragoste, mărturisim şi noi împreună cu Sfântul Apostol Pavel, că: “aşa cum au prisosit pătimirile lui Hristos pentru noi, tot aşa a prisosit prin Hristos mângâierea asupra noastră” (2 Cor. 1, 5). De aceea, dăm slavă lui Dumnezeu pentru toate.
Din primele secole creştine, strămoşii noştri au fost consideraţi pe bună dreptate o punte între Răsărit şi Apus. Mari Părinţţi ai Bisericii, fii ai acestui pământ, precum Dionisie Exiguul şi Sf. Ioan Casian au slujit Biserica Romei. Mai târziu, domnitorii Ţărilor Româneşti au fost pavăză, cu preţul multor jertfe, în apărarea Europei creştine.
Aşezarea la răscruce între Orient şi Occident, moştenirea spirituală care este credinţa neschimbată a părinţilor noştri şi istoria acestui popor constituie o zestre preţioasă, hotărâtoare pentru vocaţia şi misiunea Bisericii şi neamului nostru astăzi.
Sanctitatea Voastră,
Mileniul al doilea al istoriei creştine a început cu o dureroasă sfâşiere a unităţii Bisericii. El se încheie însă sub semnul afirmării unei dorinţe sincere şi a unor eforturi de unitate, oglindite în strădaniile Bisericilor creştine de pretutindeni pentru vindecarea acestei răni din trupul Bisericii lui Hristos.
Biserica Ortodoxă din România îşi asumă cu responsabilitate lucrarea ce-i revine în contextul tuturor Bisericilor, de apropiere şi de refacere a unităţii de credinţă a creştinilor. Însăşi vizita ecumenică a Sanctităţii Voastre în Biserica noastră se înscrie în acest demers.
Vom avea prilejul, în aceste zile, prin voia lui Dumnezeu “să avem mângâierea împreună, prin credinţa noastră laolaltă, a voastră şi a noastră” (Rom. 1, 12), după cuvântul Sfântului Pavel, să facem bucurie celor întristaţi de separarea Bisericilor noastre şi să aducem împreună bună-vestire celor ce îşi pun nădejdea în noi.
Vă spunem “Bun venit” în ţara şi în Biserica noastră, în mijlocul unui popor dreptcredincios care tinde spre Dumnezeu “ca un pământ însetoşat”, cu nădejdea “că Duhul Lui cel bun, îi va povăţui la pământul dreptăţii” (Psalmul 142, 10).
Vă primim cu inima deschisă şi cu gândul bun în numele ierarhilor, preoţilor, monahilor şi credincioşilor Bisericii noastre şi vă îmbrăţişăm cu îmbrăţişarea frăţească a lui Hristos Isus, cu speranţa şi rugăciunea că “Dumnezeul iubirii şi al păcii va fi cu noi” (2 Cor. 13, 11) în aceste zile.
„Românie, ţară-punte între Orient şi Occident, în pragul unui nou mileniu, întemeiază-ţi viitorul mai departe pe stânca tare a evangheliei”
Discursul din timpul ceremoniei de bun venit
(Aeroportul Băneasa, vineri, 7 mai 1999)
Domnule preşedinte, distinşi reprezentanţi ai Guvernului, Preafericite Părinte Patriarh Teoctist, veneraţi fraţi întru episcopat, preaiubiţi fraţi şi surori!
1. Cu mare bucurie sosesc astăzi în România, naţiune mult dragă mie şi pe care de multă vreme doream să o vizitez. Cu profundă emoţie i-am sărutat pământul, recunoscător înainte de toate lui Dumnezeu cel atotputernic care în prevăzătoarea sa bunăvoinţă mi-a hărăzit să văd realizat acest gând.
Expresia gratitudinii mele se îndreaptă apoi spre dumneavoastră, domnule preşedinte, pentru invitaţia repetată şi pentru cuvintele pline de amabilitate cu care mi-aţi manifestat sentimentele colaboratorilor şi ale întregului popor român. Am apreciat mult cuvintele dumneavoastră de bun venit şi le păstrez în suflet, în timp ce mă gândesc cu recunoştinţă la vizita pe care mi-aţi făcut-o în 1993, atunci în calitate de rector al Universităţii din Bucureşti şi preşedinte al Conferinţei Rectorilor de Universităţi din România. În dumneavoastră, prim cetăţean al acestei nobile naţiuni, văd reprezentaţi toţi cetăţenii şi simt dorinţa vie de a le adresa un călduros salut de fraternitate şi pace, începând cu populaţia capitalei până la locuitorii din satele cele mai îndepărtate.
2. Mulţumesc apoi în mod special Preafericirii voastre Părinte Teoctist, Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, pentru expresiile fraterne pe care aţi binevoit a mi le adresa, precum şi pentru amabila invitaţie de a face o vizită Bisericii Ortodoxe Române, Biserică majoritară în ţară. Este prima dată când providenţa divină îmi oferă posibilitatea să dedic o călătorie apostolică unei naţiuni în majoritate ortodoxă şi, desigur, acest lucru nu s-ar fi putut realiza fără condescendenţa şi disponibilitatea fraternă din partea Sfântului Sinod al venerabilei Biserici Ortodoxe Române şi fără consimţământul dumneavoastră, părinte patriarh, cu care voi avea mâine şi duminică speciale şi aşteptate întâlniri.
Nu pot în acest moment istoric să nu amintesc vizita pe care dumneavoastră mi-aţi făcut-o în urmă cu zece ani la Vatican, manifestând voinţa fermă de a stabili în mod liber raporturile ecleziale de prietenie care păreau folositoare pentru poporul lui Dumnezeu. Am încredere că vizita mea va contribui la cicatrizarea rănilor produse în relaţiile dintre Bisericile noastre în timpul celor 50 de ani care s-au scurs şi va deschide un anotimp de colaborare reciprocă plină de încredere.
Primii evanghelizatori ai României
3. Vă salut din toată inima şi pe dumneavoastră, Mons. Lucian Mureşan, venerat arhiepiscop de Făgăraş şi Alba-Iulia şi preşedinte al Conferinţei Episcopilor Catolici din România, şi pe voi toţi ceilalţi fraţi întru episcopat de rit bizantin-român şi de rit latin, cu un gând particular arhiepiscopului de Bucureşti, Mons. Ioan Robu. Vă reînnoiesc întreaga mea gratitudine pentru insistenţa plină de solicitudine cu care m-aţi invitat să vă vizitez. Sunt cu adevărat fericit că acest vis se realizează şi îi mulţumesc Domnului împreună cu voi.
Iată-mă, în sfârşit, între voi, pelerin de credinţă şi de speranţă. Pe voi toţi, preaiubiţi fraţi şi surori catolici din fiecare comunitate şi dieceză, preoţi, călugări şi laici, vă cuprind într-o îmbrăţişare plină de afecţiune şi emoţie, în timp ce vă salut cu cuvintele apostolului Paul: „Har vouă şi pace de la Dumnezeu Tatăl nostru şi de la Domnul nostru Isus Cristos” (1Cor 1,3).
Vizita mea de acum vrea să confirme legăturile dintre România şi Sfântul Scaun, care au avut mare importanţă pentru istoria creştinismului în regiune. Cum e cunoscut, potrivit tradiţiei, credinţa a fost purtată în aceste ţinuturi de fratele lui Petru, apostolul Andrei, care a pecetluit neobosita sa operă misionară prin martiriul său petrecut la Patras. Alţi martori de seamă ai evangheliei ca Sava Gotul, Niceta de Remesiana, provenind din Aquilea, şi Laurenţiu de Novae i-au continuat lucrarea, iar în timpul persecuţiilor din primele veacuri, cete de creştini au suferit martiriul: sunt martirii daco-romani, precum Zoticos, Attalos, Kamasis şi Filippos, prin al căror sacrificiu s-a înrădăcinat profund credinţa creştină în pământul vostru.
Sămânţa evangheliei, căzută în teren fertil, a produs în perioada acestor două milenii roade abundente de sfinţenie şi de martiriu. Mă gândesc la sfântul Ioan Cassian şi Dionisie Exiguul, care au contribuit la transmiterea comorilor spirituale, teologice şi canonice ale Orientului grec şi Occidentului latin; apoi, mult mai târziu, la voievodul Ştefan cel Mare şi Sfânt, „un adevărat atlet al credinţei creştine”, cum l-a numit papa Sixt al IV-lea, şi la numeroşi alţi slujitori ai evangheliei, între care domnitorul şi martirul Constantin Brâncoveanu, iar mai recent, numeroşii martiri şi mărturisitori ai credinţei din secolul al XX-lea.
Mărturie pentru Cristos sub regimul comunist
4. Preaiubiţi fraţi şi surori din România! Patria voastră a cunoscut în acest secol care se apropie de sfârşit ororile unor dure sisteme totalitare, împărtăşind în suferinţă soarta a numeroase alte ţări din Europa. Regimul comunist a suprimat Biserica de rit bizantin-român unită cu Roma, a persecutat episcopi şi preoţi, călugări, călugăriţe şi laici, dintre care nu puţini au plătit cu sângele fidelitatea lor faţă de Cristos. Unii au supravieţuit torturilor şi sunt încă printre noi. Gândul meu pătruns de emoţie se îndreaptă acum spre merituosul şi prea scumpul cardinal Alexandru Todea, arhiepiscop emerit de Făgăraş şi Alba-Iulia, care a petrecut 16 ani în închisoare şi 27 în domiciliu obligatoriu. Aducându-i omagiu lui, care, în suferinţa acceptată cu creştinească răbdare din mâinile lui Dumnezeu, îşi continuă slujirea de fidelitate faţă de Biserică, aş dori să aduc un cuvenit tribut de recunoştinţă şi celor care, făcând parte din Biserica Ortodoxă Română şi din celelalte Biserici şi comunităţi religioase, au îndurat persecuţii similare şi grave limitări. Moartea i-a unit pe aceşti fraţi ai noştri de credinţă în mărturia eroică a martiriului: ei ne lasă o lecţie de neuitat de iubire faţă de Cristos şi Biserica sa.
5. Slavă Domnului, după iarna cumplită a dominaţiei totalitare, a început primăvara speranţei. O dată cu evenimentele din 1989 şi România a început un proces de restaurare a statului de drept în respectul libertăţilor, între care cea religioasă. Este vorba, desigur, de un proces, nu lipsit de obstacole, care trebuie continuat zi de zi, salvgardând legalitatea şi consolidând instituţiile democratice. Urez ca în acest efort de reînnoire socială naţiunea voastră să nu fie lipsită de sprijinul politic şi financiar al Uniunii Europene, din care România face parte prin istorie şi cultură.
Pentru a vindeca rănile unui trecut crud şi dureros este nevoie de răbdare şi chibzuinţă, de spirit întreprinzător şi onestitate. Această îndatorire grea, dar înălţătoare, le revine tuturor; este o provocare mai presus de toate pentru voi, dragi tineri, care sunteţi viitorul acestui generos popor. Nu vă fie teamă să vă asumaţi cu curaj responsabilităţile şi să priviţi spre viitor cu încredere. Din partea sa, Biserica Catolică este gata să-şi ofere contribuţia, străduindu-se prin orice mijloc posibil să contribuie la formarea unor cetăţeni atenţi la adevăratele exigenţe ale binelui comun.
Românie, ţară-punte între Orient şi Occident, punct de răscruce între Europa centrală şi cea orientală, Românie, pe care tradiţia o numeşte cu frumosul titlu de „Grădina Maicii Domnului”, vin la tine în numele lui Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, şi al preasfintei Fecioare Maria. În pragul unui nou mileniu, întemeiază-ţi viitorul mai departe pe stânca tare a evangheliei. Cu ajutorul lui Cristos vei fi protagonista unei noi perioade de entuziasm şi curaj. Vei fi naţiune prosperă, pământ roditor de bine, popor solidar şi făcător de pace.
Dumnezeu să te ocrotească şi să te binecuvânteze mereu!
Ioan Paul al II-lea, Discursuri şi omilii cu ocazia vizitei în România: 7-9 mai 1999
© Copyright 2009 – Editura Presa Bună
Bd. Ştefan cel Mare, 26
RO-700064-Iaşi
Tel.+ fax: 0232/211527
E-mail: editor@ercis.ro
www.ercis.ro