„Cerem insis­tent păr­ţilor anga­jate în con­flict să depună defi­nitiv armele”

Decla­raţia comună împo­triva răz­boi­ului din Iugo­slavia
(Bucur­eşti, Palatul Patri­a­rhiei, sâm­bătă, 8 mai 1999)

Reu­niţi în rugă­ci­une şi trăind harul fra­ter­ni­tă­ţii care îşi are izvorul pentru între­aga ome­nire în Cristos înviat, „calea, ade­vărul şi viaţa” (In 14,6), gân­du­rile noastre pline de afec­ţi­une se îndreaptă spre fraţii şi suro­rile noastre din Repu­blica Fede­rală Iugo­slavia, cople­şiţi de atâtea încer­cări şi sufer­inţe.
Părinţi şi slu­ji­tori ai comu­ni­tă­ţilor noastre, uniţi cu toţi cei care au ca misi­une ves­tirea în lumea de azi a celui care „ne-a chemat să trăim în pace” (1Cor 7,15), uniţi în spe­cial cu păs­torii Bise­ri­cilor noastre de pe teri­to­riul Bal­ca­nilor, dorim:
– să ne exprimăm soli­da­ri­tatea umană şi spi­ri­tuală atât faţă de toţi cei care, alun­gaţi din casele lor, de pe pământul lor şi des­păr­ţiţi de fiin­ţele lor dragi, cunosc rea­li­tatea crudă a exo­dului, cât şi de vic­ti­mele bom­bar­da­men­telor uci­gaşe şi faţă de între­aga popu­laţie care nu poate trăi în seni­nă­tate şi pace;
– să-i chemăm în numele Dom­nului pe toţi cei care, într-un fel sau altul, sunt res­pon­sa­bili de tra­gedia actuală să aibă curajul să reia dia­logul şi să găsească acele con­di­ţii apte prin care să sta­bi­le­ască o pace justă şi dura­bilă care să per­mită reîn­to­ar­cerea per­so­a­nelor ple­cate din cămi­nele lor, să pună capăt sufer­in­ţelor tuturor celor care trăiesc în Repu­blica Fede­rală Iugo­slavia, sârbi, alba­nezi şi de alte naţio­na­li­tăţi şi să pună bazele unei con­vie­ţuiri noi între toate popo­a­rele Fede­ra­ţiei;
– să încu­rajăm comu­ni­tatea inter­na­ţio­nală şi ins­ti­­tu­ţi­ile sale să se folo­sească de toate posi­bi­li­tă­ţile de drept pentru a ajuta păr­ţile în con­flict să-şi rezolve dife­ren­dele con­form con­ven­ţi­ilor în vigoare, în spe­­cial cele pri­vind drep­tu­rile fun­da­men­tale ale omului şi cola­bo­rarea dintre sta­tele suve­rane;
– să sus­ţinem orice orga­ni­za­ţii uma­ni­tare, în spe­cial cele de ins­pi­raţie creş­tină care îşi închină efor­tu­rile uşur­ării sufer­in­ţelor din pre­zent, cerând cu stă­ruinţă să nu se pună nici un fel de obs­tacol în calea acţi­u­nii lor prin care încearcă să-i spri­jine pe toţi cei aflaţi în sufe­rinţă, indi­fe­rent de naţio­na­li­tate, limbă sau religie;
– în sfârşit, să chemăm creş­ti­nii de toate con­fe­si­u­nile să se anga­jeze con­cret şi să se une­ască într-o rugă­ci­une una­nimă şi per­ma­nentă pentru pace şi în­ţe­le­gere între popo­are, încre­din­ţându-şi rugă­ci­u­nile sfintei Fecio­are pentru ca ea să se roage Fiului ei, „care este pacea noastră” (Ef 2,14).
În numele lui Dum­nezeu, Păr­in­tele tuturor oa­me­­nilor, cerem insis­tent păr­ţilor anga­jate în con­flict să depună defi­nitiv armele şi reco­mandăm, de ase­menea, cu insis­tenţă, ca păr­ţile pre­zente să facă tot ce le stă în putinţă pentru a sta­bili o nouă artă de a trăi în Bal­cani, pe acest pământ iubit, mar­cată de res­pect faţă de toţi, de frăţie şi de con­vie­ţuire paş­nică. Acest lucru ar fi în ochii lumii un semn puternic care ar arăta că teri­to­riul Repu­blicii Fede­rale Iugo­slavia poate deveni, împreună cu între­aga Europă, un loc al păcii, al liber­tă­ţii şi al înţe­le­gerii pentru toţi locui­torii.

Ioan Paul al II-lea, Discursuri şi omilii cu ocazia vizitei în România: 7-9 mai 1999
© Copyright 2009 – Edi­tura Presa Bună
Bd. Ştefan cel Mare, 26
RO-700064-Iaşi
Tel.+ fax: 0232/211527
E-mail: editor@ercis.ro
www.ercis.ro

„Să părăsim mre­jele orgo­liului nostru şi ale teme­rilor noastre”
Dis­cursul de la întâl­nirea cu patri­a­rhul Teoc­tist şi cu mem­brii Sfân­tului Sinod

(Bucur­eşti, Rotonda Sfân­tului Sinod, sâm­bătă, 8 mai 1999)

Pre­a­fe­ri­cite, Înaltpre­as­fin­ţi­ile voastre mitro­po­liţi, bene­raţi epis­copi ai Sfân­tului Sinod al Bise­ricii Orto­doxe din România!

1. În timp ce mă pre­gă­team pentru ace­astă întâl­nire atât de dorită, îmi venea des în minte o scenă evan­ghe­lică: cea a lui Andrei, primul vostru evan­ghe­li­zator, care, plin de înflă­că­rare, se duce la fra­tele său Petru să-i dea uimi­to­area ştire: „L-am găsit pe Mesia (care înseamnă Cristos)!” (In 1,41). Acea des­co­pe­rire a schimbat viaţa celor doi fraţi: lăsând mre­jele, au devenit „pes­cari de oameni” (Mt 4,19).
După ce au fost trans­for­maţi lăun­tric de Duhul Rusa­liilor, au pornit la drum pe căile lumii pentru a duce tuturor vestea mân­tuirii. Cu ei, alţi dis­ci­poli au con­ti­nuat lucrarea evan­ghe­lică înce­pută de ei, che­mând nea­mu­rile la mân­tuire şi „bote­zându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfân­tului Duh” (Mt 28,19).
Pre­a­fe­ri­cite, vene­raţi fraţi întru epis­copat: noi suntem fiii acelei evan­ghe­li­zări. Şi noi am primit acea veste, şi noi am fost răs­cum­pă­raţi în Cristos. Dacă astăzi ne întâlnim, ace­asta se dato­reşte unui plan de iubire al Pre­as­fintei Treimi, care în ajunul marelui jubileu a voit ca noi, suc­ce­sori ai acelor apos­­toli, să putem rechema în memorie acea întâl­nire.
Bise­rica a crescut şi s-a răs­pândit în lume; evan­ghelia a fecundat cul­tu­rile. Şi în acest pământ comori de sfin­ţenie, de fide­li­tate creş­tină, plă­tită uneori cu preţul vieţii, au împo­dobit acel templu spi­ri­tual care este Bise­rica. Astăzi noi împreună îi aducem mul­ţu­mire lui Dum­nezeu.

Pelerin al cari­tă­ţii
2. Păs­trez mereu vie în suflet emoţia sus­ci­tată de vizita dum­nea­vo­astră, Pre­a­fe­ri­cite, în cetatea sfin­ţilor Petru şi Paul, cori­feii apos­to­lilor. Păs­trez o amin­tire miş­că­to­are despre aceea întâl­nire, care a avut loc în vre­muri difi­cile pentru Bise­rica dum­nea­voastră. Acum sunt eu, pelerin de cari­tate, care aduc omagiu acestui pământ udat de sân­gele mar­ti­rilor stră­vechi şi moderni, care „şi-au spălat veş­min­tele lor şi le-au făcut albe în sân­gele Mie­lului” (Ap 7,14). Vin să în­tâl­­nesc un popor care a primit evan­ghelia, a asi­mi­lat-o şi a apărat-o de ata­curi repe­tate, sim­ţind-o de-acum ca parte inte­grantă din patri­mo­niul său cul­tural.
Este vorba de o cul­tură ela­bo­rată cu răb­dare, pe urmele moş­te­nirii Romei antice, într-o tra­diţie de sfin­ţenie care a pornit din chi­liile a nenu­mă­raţi monahi şi monahii, dorind să cânte laude lui Dum­nezeu şi să ţină sus bra­ţele în rugă­ci­une, ca Moise, pentru ca bătălia paş­nică a cre­dinţei să fie câş­ti­gată în folosul popu­la­ţi­ilor acestui pământ. Mesajul evan­ghelic a ajuns astfel pe masa oame­nilor de gân­dire, dintre care mulţi au con­tri­buit cu carisma lor la pro­mo­varea asi­mi­lării lui de către noile gene­ra­ţii române, orien­tate către edi­fi­carea vii­to­rului lor.
Pre­a­fe­ri­cite, am venit aici ca pelerin pentru a atesta cât de apro­ape este în sim­ţire între­aga Bise­rică Cato­lică de stră­dania epis­co­pilor, cle­rului şi cre­din­cio­şilor Bise­ricii Orto­doxe Române, acum când un mileniu se încheie şi un altul apare la ori­zont. Sunt ală­turi şi părtaş, cu stimă şi admi­raţie, la pro­gramul de reîn­noire ecle­zial pe care Sfântul Sinod l-a între­prins în dome­ni­ile atât de esen­ţiale ale for­mării teo­lo­gice şi cate­he­tice, pentru a face să reînvie acel suflet creştin care este una cu istoria voastră.
Puteţi şti, Pre­a­fe­ri­cite, că în ace­astă lucrare bine­cu­­vân­tată de Dum­nezeu, cato­licii sunt ală­turi de fraţii lor orto­docşi cu rugă­ci­unea şi dis­po­ni­bi­li­tatea pentru orice cola­bo­rare utilă. Unica evan­ghelie aşteaptă să fie ves­tită în iubire şi stimă reci­procă. Câte dome­nii se des­chid unei lucrări de anga­jare comună, în con­di­ţi­ile res­pec­tului reci­proc şi dor­inţei împăr­tă­şite spre binele acelei uma­ni­tăţi pentru care Fiul lui Dum­nezeu şi-a dat viaţa! Măr­turia dată în comun este un mijloc puternic de evan­ghe­li­zare. Divi­zarea, în schimb, înseamnă vic­toria întu­ne­ri­cului asupra lumi­nii.

3. Pre­a­fe­ri­cite, amândoi în istoria noastră per­so­nală am văzut lan­ţu­rile şi am cunoscut opri­marea din partea unei ide­o­logii care voia să extir­peze din sufletul popo­a­relor noastre cre­dinţa în Cristos Domnul. Dar por­ţile iadului nu au biruit asupra Bise­ricii, mire­asa Mie­lului. El, Mielul jertfit şi glo­rios, este acela care ne-a sus­ţinut în stă­rile de neli­nişte şi care acum ne per­mite să intonăm cântul liber­tă­ţii redo­bân­dite.
El este acela, pe care un teolog con­tem­poran al vostru l-a numit „res­tau­ra­torul omului”, cel ce vin­decă omul bolnav şi îl înalţă după ce a suportat înde­lung povara grea a scla­viei. După mulţi ani de vio­lenţă, de mor­ti­fi­care a liber­tă­ţii, Bise­rica poate turna bal­samul harului pe rănile omului şi să-l vin­dece în numele lui Cristos, spu­nând, ca şi Petru, olo­gului: „Argint şi aur nu am; dar ce am, aceea îţi dau. În numele lui Isus Cristos naza­ri­ne­anul, scoală-te şi umblă!” (Fap 3,6). Bise­rica nu înce­tează să-i îndemne pe băr­ba­ţii şi femeile din vremea noastră să se ridice în picio­are, să reia drumul către Tatăl, să se lase împă­caţi cu Dum­nezeu. Ace­asta este prima cari­tate pe care ome­nirea o aşteaptă de la noi: ves­tirea evan­­ghe­liei şi renaş­terea în sfin­tele taine, pre­lun­gite în slu­­jirea fra­ţilor.
Pre­a­fe­ri­cite, am venit să con­templu chipul lui Cristos sculptat în Bise­rica voastră; am venit să venerez acel chip suferind, che­zăşie pentru voi de reîn­noită spe­ranţă. Conş­tientă că l-a „găsit pe Mesia”, Bise­rica voastră se stră­duieşte să-l poată întâlni şi fiii săi, precum şi toţi oame­nii care îl caută pe Dum­nezeu cu inimă sin­ceră: face ace­asta prin cele­brarea solemnă a divinei Litur­ghii şi prin acti­vi­tatea pas­to­rală zil­nică. Ace­astă sar­cină coin­cide cu tra­diţia voastră atât de bogată în exemple care au ştiut să une­ască o viaţă pro­fundă în Cristos cu o slu­jire gene­ro­asă a celor nevo­iaşi; o anga­jare pasio­nantă în studiu cu o neo­bo­sită pre­o­cu­pare pas­to­rală. Aş vrea să amin­tesc aici doar pe sfântul monah şi episcop Calinic de la Cer­nica, atât de apro­ape de inima cre­din­cio­şilor din Bucur­eşti.

4. Pre­a­fe­ri­cite, iubiţi fraţi epis­copi, întâl­nirea de azi are loc în ziua în care Litur­ghia bizan­tină cele­brează săr­bă­to­area sfân­tului apostol şi evan­ghe­list Ioan Teo­logul. Cine mai mult decât el, cel iubit intens de Învă­ţă­torul, ne poate împăr­tăşi ace­astă vie expe­rienţă de iubire? În scri­so­rile sale ace­asta pare să fie sin­teza vieţii sale, cuvântul care, la bătrâ­neţe, când ceea ce-i de prisos cade, a rămas să sem­ni­fice trăirea sa per­so­nală: „Dum­nezeu e iubire”. Este ceea ce el con­tem­plase ple­cându-şi capul la pieptul lui Isus şi ridi­cându-şi pri­virea spre coasta stră­punsă, din care ieşeau apa Bote­zului şi sân­gele Euha­ris­tiei. Ace­astă expe­rienţă a iubirii de Dum­nezeu nu numai ne invită, dar apro­ape că ne cons­trânge la iubire, ca unică şi ade­vă­rată sin­teză a cre­dinţei creş­tine.
„Dra­gos­tea înde­lung rabdă; dra­gos­tea este bine­­voi­to­are, dra­gos­tea nu piz­muieşte, nu se laudă, nu se tru­feşte, nu se poartă cu necu­vi­inţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gân­deşte răul, nu se bucură de nedrep­tate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăj­duieşte, toate le rabdă” (1Cor 13,4-7).
Sunt cuvin­tele scrise de apos­tolul Paul unei comu­­ni­tăţi fră­mân­tate de con­flicte şi ten­si­uni: sunt cuvinte vala­bile pentru toate vre­mu­rile. Noi ştim bine că aceste cuvinte ne sunt adre­sate azi, înainte de toate nouă. Nu ser­vesc pentru a-i arunca în faţă celui­lalt ero­area, ci pentru a o demasca pe a noastră, pe cea a fie­că­ruia dintre noi. Am cunoscut opo­zi­ţii, recri­mi­nări, reti­cenţe inte­rio­are şi închis­tări reci­proce. Cu toate acestea, şi unii şi alţii suntem mar­tori că, în ciuda acestor divi­zări, în momentul marii încer­cări, când Bise­ri­cile noastre păreau zgu­duite din temelii, şi aici, pe acest pământ al Româ­niei, mar­tirii şi măr­tu­ri­si­torii au ştiut să slă­vească numele lui Dum­nezeu cu o sin­gură inimă şi un singur suflet.
Şi tocmai ţinând seamă de opera minu­nată a Du­hului, de neex­plicat pentru logica ome­ne­ască, slă­bi­­ci­unea noastră capătă putere, iar inima îşi regă­seşte curaj şi încre­dere în mij­locul difi­cul­tă­ţilor situa­ţiei actuale.

Drumul recon­ci­lierii Bise­ri­cilor
5. Sunt bucuros că, în fapt, a fost posibil să încep aici în România un dialog fra­tern asupra pro­ble­melor care încă ne des­part. Bise­rica Greco-Cato­lică din România a suferit în dece­ni­ile tre­cute o repre­si­une vio­lentă. Drep­tu­rile ei au fost căl­cate în picio­are şi vio­late. Fiii săi au suferit mult, unii până la măr­turia supremă a sân­gelui. Sfâr­şitul pri­goanei a res­ti­tuit liber­tatea, dar pro­blema struc­tu­rilor bise­ri­ceşti aşteaptă încă soluţia sa defi­ni­tivă. Fie ca dia­logul să cons­ti­tuie calea pentru vin­de­carea rănilor încă des­chise şi pentru rezol­varea difi­cul­tă­ţilor ce mai per­sistă. Vic­­toria cari­tă­ţii va fi o pildă nu numai pentru Bise­rici, dar şi pentru între­aga socie­tate. Îl rog pe Dum­nezeu, Păr­inte al milos­ti­virii şi Domn al păcii, ca iubirea pri­mită şi dăruită să fie semnul prin care creş­ti­nii pot fi recu­nos­cuţi ca fideli Dom­nului lor.
Bise­rica Orto­doxă şi Bise­rica Cato­lică au par­curs un lung drum de recon­ci­liere: doresc să-i exprim lui Dum­nezeu pro­funda şi emo­ţio­nanta mea gra­ti­tu­dine pentru cât s-a făcut, şi să vă mul­ţu­mesc vouă, vene­raţi fraţi în Cristos, pentru stră­duinţa depusă pe ace­astă cale. Nu a sosit oare timpul de a relua cu hotă­râre cer­ce­tarea teo­lo­gică sus­ţi­nută de rugă­ci­unea şi de sim­patia tuturor cre­din­cio­şilor orto­docşi şi cato­lici? Dum­nezeu ştie cât de mult lumea noastră, ca şi Europa, pe care o speram eli­be­rată de lupte fra­tri­cide, au nevoie de o dovadă de iubire fra­ternă, care să învingă ura şi neîn­ţe­le­ge­rile şi să des­chidă inimile spre recon­ci­liere! Unde sunt Bise­ri­cile noastre atunci când dia­logul tace şi armele vor­besc lim­bajul lor de moarte? Cum să educăm cre­din­cioşii noştri în spi­ritul feri­ci­rilor, atât de diferit de modul de a gândi al puter­ni­cilor acestei lumi?
Pre­a­fe­ri­cite, fraţi întru epis­copat, să redăm Bise­­ricii uni­tate vizi­bilă, pentru că altfel ace­astă lume va fi lip­sită de o măr­turie pe care numai urmaşii Fiului lui Dum­nezeu, mort şi înviat din iubire, o pot duce până la cele din urmă con­se­cinţe. Ce-ar putea oare deter­mina oame­nii de azi să creadă în el, dacă noi con­ti­nuăm să sfâ­şiem cămaşa necu­sută a Bise­ricii, dacă nu reuşim să dobândim de la Dum­nezeu mira­colul uni­tă­ţii, lucrând pentru a înlă­tura obs­ta­co­­lele din calea mani­fes­tării ei depline? Cine ne va ierta de ace­astă măr­turie nea­dusă? Am căutat uni­tatea din toate pute­rile mele, şi voi con­tinua să mă dedic până la sfârşit, ca ea să fie între pre­o­cu­pă­rile pri­o­ri­tare ale Bise­ri­cilor şi a le sus­ţine în slu­jirea apos­to­lică.

6. Pământul vostru este pre­sărat cu mănăs­tiri. De la sfântul Nicodim din Tis­mana, în secretul mun­­ţilor şi pădu­rilor, bate inima rugă­ci­u­nii neîn­ce­tate, a invo­cării numelui sfânt al lui Isus. Mol­dova, dato­rită lui Paisie Veli­ci­cov­schi şi dis­ci­po­lilor săi, a devenit cen­trul unei reîn­noiri monas­tice care s-a ira­diat asupra ţărilor înve­ci­nate la sfâr­şitul seco­lului al XVIII-lea şi după. Viaţa mona­hală, ce n-a lipsit nici în vremea per­se­cu­ţiei, a dat şi dă per­so­na­li­tăţi de înaltă sta­tură spi­ri­tuală în jurul cărora a apărut în aceşti ani o înflo­rire pro­mi­ţă­to­are de voca­ţii.
Ceno­biile, bise­ri­cile aco­pe­rite de fresce, ico­a­nele, veş­min­tele litur­gice, manus­cri­sele nu sunt doar biju­­terii ale cul­turii voastre, dar şi impre­sio­nante măr­turii de cre­dinţă creş­tină, de cre­dinţă creş­tină trăită. Acest patri­moniu artistic născut din rugă­ci­unea mona­­hilor şi mona­hiilor, a meş­te­şu­ga­rilor şi săte­nilor ins­pi­raţi de fru­mu­seţea litur­giei bizan­tine cons­ti­tuie o con­tri­buţie deo­sebit de sem­ni­fi­ca­tivă la dia­logul dintre Orient şi Occi­dent şi la renaş­terea acelei fra­ter­ni­tăţi pe care o aprinde în noi Duhul Sfânt în pragul noului mileniu. Pământul vostru româ­nesc, între „lati­nitas” şi Bizanţ, poate deveni punct de întâl­nire şi de comu­ni­une. El este stră­bătut de marele Danubiu, care udă regi­u­nii din Răsărit şi din Apus: fie ca România, ca şi acest fluviu, să poată lega rapor­turi de înţe­le­gere şi de comu­ni­une între popo­are diverse, con­tri­buind la afir­marea şi în lume a civi­li­za­ţiei iubirii.

7. Pre­a­fe­ri­cite, părinţi ai acestui Sfânt Sinod, se reduc zilele care ne des­part de înce­putul mile­niului trei al erei creş­tine. Pri­virea oame­nilor este aţin­tită asupra noastră în aştep­tare. Ei îşi apleacă ure­chea pentru a auzi de la noi, din viaţa noastră, înainte chiar decât din cuvin­tele noastre, ştirea de odi­nio­ară: „L-am găsit pe Mesia”. Vor să vadă dacă şi noi suntem capa­bili să părăsim mre­jele orgo­liului nostru şi ale teme­rilor noastre pentru „a vesti anul de har al Dom­nului”.
Vom trece acel prag cu mar­tirii noştri, cu toţi cei ce şi-au dat viaţa pentru cre­dinţă: orto­docşi, cato­lici, angli­cani, pro­tes­tanţi. Din­tot­dea­una sân­gele mar­ti­rilor este sămânţă gene­ra­to­are de noi cre­din­cioşi în Cristos. Dar pentru a face acest lucru, tre­buie să murim noi înşine, să îngropăm omul nostru cel vechi în apele naş­terii din nou şi să înviem ca noi făp­turi. Nu putem înşela che­marea lui Cristos şi aştep­tă­rile lumii, nici refuza gla­su­rile noastre, încât cuvântul veşnic al lui Cristos să nu poată fi pro­clamat noilor gene­ra­ţii.
Mul­ţu­mesc pentru că aţi vrut să fiţi prima Bise­rică Orto­doxă care l-a invitat în pro­pria ţară pe papa de la Roma; vă mul­ţu­mesc pentru că mi-aţi oferit bucuria acestei întâl­niri fra­terne; vă mul­ţu­mesc pentru darul acestui pele­rinaj care mi-a îngă­duit să-mi întă­­resc cre­dinţa ală­turi de măr­turia unor fraţi în Cristos plini de zel.
„Veniţi să umblăm împreună în lumina Dom­nului”. Lui să-i fie slavă în vecii vecilor. Amin.
Mul­ţu­mesc. O vizită de neu­itat, România. Am trecut aici pragul spe­ranţei. Vă mul­ţu­mesc. Dum­nezeu să ne bine­cu­vân­teze pe toţi.

Ioan Paul al II-lea, Discursuri şi omilii cu ocazia vizitei în România: 7-9 mai 1999
© Copyright 2009 – Edi­tura Presa Bună
Bd. Ştefan cel Mare, 26
RO-700064-Iaşi
Tel.+ fax: 0232/211527
E-mail: editor@ercis.ro
www.ercis.ro