„Fiecare este responsabil de fraţii săi şi de viitorul ţării”
Discursul de la întâlnirea cu autorităţile civile şi politice, cu reprezentanţi ai comunităţilor religioase şi cu corpul diplomatic
(Bucureşti, Palatul Cotroceni, vineri, 7 mai 1999)
Domnule preşedinte, domnilor preşedinţi ai Senatului şi Camerei Deputaţilor, domnilor membri ai Guvernului şi ai corpurilor constituite, doamnelor şi domnilor membri ai corpului diplomatic, domnilor reprezentanţi ai diferitelor comunităţi religioase!
1. Răspunzând invitaţiei pe care mi-aţi făcut-o de a vizita România, sunt fericit, domnule preşedinte, de a păşi pentru prima dată pe pământul ţării voastre. Vă mulţumesc mult pentru primirea şi cuvintele pline de curtoazie pe care mi le-aţi adresat, personal, precum şi în numele autorităţilor naţiunii. Salut membrii corpurilor constituite şi pe reprezentanţii poporului român ca şi pe membrii comunităţilor religioase şi ai corpului diplomatic; adresez, de asemenea, salutările mele cele mai cordiale responsabililor vieţii publice, precum şi persoanelor care au contribuit la pregătirea vizitei mele şi tuturor românilor.
Pelerin al păcii
2. Vin pe pământul vostru ca pelerin al păcii, al fraternităţii şi al înţelegerii în sânul naţiunilor, între popoare şi între discipolii lui Cristos. Pe parcursul diferitelor etape ale vizitei mele, voi întâlni diversele comunităţi ecleziale, ca şi poporul român. Mulţumesc din inimă Preafericirii sale Teoctist, patriarhul României, pentru cuvintele de bun venit. Întâlnirea noastră şi momentele de rugăciune pe care le vom împărtăşi sunt dovezi elocvente de fraternitate evanghelică. Pe linia ultimului conciliu şi în perspectiva marelui jubileu, gesturile sunt cele care marchează în mod semnificativ drumul unităţii creştinilor. Doresc ca păstorii şi credincioşii să facă, la rândul lor, gesturi concrete de dialog şi de primire reciprocă, ce vor demonstra că iubirea fraternă în Cristos nu e o vorbă în zadar, ci o componentă a vieţii creştine şi a Bisericii.
3. Ţin de asemenea să salut pe episcopii catolici din România, ca şi pe toţi membrii comunităţilor lor: latină, greco-catolică şi armeană. Îi asigur de afecţiunea mea paternă. Reafirmându-le admiraţia pentru munca desfăşurată în vremuri de încercare, cu fidelitate şi curaj, mă bucur de acţiunea lor pastorală în comuniune cu succesorul lui Petru, semn al unităţii trupului lui Cristos şi al angajării lor în cadrul societăţii române.
4. Sunt fericit să întâlnesc membrii corpului diplomatic; prezenţa lor demonstrează atenţia pe care statele vecine, Europa şi lumea în ansamblu o acordă României, dezvoltării sale interne şi relaţiilor externe. Urez ca întreaga comunitate internaţională să intensifice ajutoarele în favoarea naţiunilor care, ieşind de sub jugul comunist, trebuie să-şi reorganizeze viaţa economică şi socială; aceste ţări vor deveni astfel făuritoare de pace şi de prosperitate pentru locuitorii lor şi parteneri tot mai responsabili în viaţa internaţională.
5. Prezenţa reprezentanţilor diferitelor comunităţi religioase mă face să subliniez rolul esenţial al Bisericilor. Lor le revine sarcina de a fi făuritoare de pace, de solidaritate şi de fraternitate, astfel încât să nu se prezinte ca antagoniste, ci drept colaboratoare în vederea binelui comun, lăsând la o parte tot ce poate exacerba opoziţiile, pasiunile şi ideologiile care, în decursul deceniilor trecute, au încercat să prevaleze asupra persoanelor, asupra comunităţilor omeneşti locale şi asupra principiilor de libertate şi de adevăr. În condiţiile respectării autonomiei realităţilor temporale, misiunea lor spirituală le cheamă să stea de veghe în lume, pentru a aminti valorile care stau la baza vieţii sociale şi pentru a identifica sub aspect uman şi spiritual orice lipsă de respect datorat fiecărei persoane, demnităţii şi libertăţilor sale fundamentale, mai cu seamă libertatea religioasă şi libertatea de conştiinţă.
6. România trăieşte o perioadă de tranziţie determinantă pentru viitor, pentru participarea ei mai intensă la construcţia Europei şi la prezenţa ei pe scena mondială. Gândul meu se îndreaptă spre cei care trec prin încercări, în special cei ce sunt greu loviţi de criza economică şi cei care se află în situaţii de sărăcie sau de boală, precum şi familiile care cu greu reuşesc să facă faţă necesităţilor. Invit toţi românii să dea dovadă de solidaritate, arătând astfel concret că viaţa pe acelaşi teritoriu creează legături puternice de fraternitate. Nimeni nu trebuie să se simtă exclus sau să dispere sub pretextul ritmului lent al transformărilor sau să se desolidarizeze de mersul comun. Fiecare este responsabil de fraţii săi şi de viitorul ţării.
Sechelele şi cicatricele comunismului în memoria poporului
7. Patruzeci de ani de comunism ateu au lăsat urme şi cicatrice în trupul şi în memoria poporului vostru şi au instaurat un climat de neîncredere; toate acestea nu pot dispărea fără un efort real de convertire a cetăţenilor, în viaţa lor personală şi în relaţiile cu ansamblul comunităţii naţionale. Fiecare trebuie să întindă mâna fraţilor săi, astfel încât promovarea şi dezvoltarea să fie în favoarea tuturor, în special a celor care au îndurat efectele nefaste ale diferitelor crize din trecut. Poporul vostru este bogat în resurse nebănuite, de încredere în sine şi de solidaritate. Conştient de aceste valori, el este chemat să dezvolte o artă de a trăi împreună care este un supliment de suflet şi de umanitate. Solidaritatea şi încrederea reclamă de la toţii protagoniştii vieţii sociale acordul şi respectul diferitelor niveluri de intervenţie, precum şi o angajare perseverentă şi o atitudine onestă din partea tuturor celor care au sarcina să administreze problemele societăţii. Pornind de la aceasta se constituie cu adevărat o comunitate de destin. Încurajez locuitorii României să depună eforturi pentru a edifica o societate în serviciul tuturor şi să se lase uniţi din nou de mesajul lui Cristos, aşa cum au făcut înaintaşii lor din timpurile apostolice, arătând ce loc important au valorile creştine, spirituale, morale şi umane în viaţa naţiunii.
8. Răsturnările rezultate în urma evenimentelor din 1989 au mărit diferenţele dintre cetăţeni. Dificultăţile în tranziţia democratică duc uneori la descurajare. Calea vieţii democratice trece înainte de toate printr-o educaţie civică pentru toţi cetăţenii, astfel încât ei să poată avea o parte activă şi responsabilă în viaţa publică, în sânul colectivităţilor locale şi pe toate treptele societăţii. Format în spirit civic, poporul va deveni conştient de faptul că evoluţiile nu înseamnă doar structuri, dar că ele privesc de asemenea mentalităţile. În special, este bine ca tinerii să-şi poată regăsi încrederea în ţara lor şi să nu mai fie tentaţi să emigreze. Pe de altă parte, este important ca un stat dornic de convivialitate şi de pace să fie atent cu toţi indivizii care trăiesc pe teritoriul naţional, fără excepţie. Într–adevăr, o naţiune are datoria de a face totul pentru a afirma unitatea naţională, întemeiată pe egalitatea între toţi locuitorii, independent de originea şi religia lor, şi pentru a dezvolta sentimentul primirii străinului.
Fără îndoială, modificările teritoriale, care au dus la unirea de populaţii de apartenenţe etnice şi religioase diferite, au desenat, mai ales în Transilvania, un mozaic socio-religios complex. Graţie convivialităţii naţionale şi religioase, cu răbdare şi mai ales cu voinţa de a reuşi arta de a trăi împreună, vor putea fi depăşite opoziţiile şi temerile. „Trebuie să trecem de la o poziţie de antagonism şi de conflict la un nivel în care şi unul şi celălalt se recunosc reciproc parteneri” (Ut unum sint, nr. 29). Deoarece istoria nu poate fi uitată, cetăţenii pot azi să se regăsească parteneri, mai mult încă, fraţi, numai ţinând mult la respectarea drepturilor minorităţilor şi la dialog, nutrind voinţa iertării şi reconcilierii.
9. Doresc, în fine, să menţionez primirea pe care România a acordat-o cu atâta generozitate compatrioţilor mei şi Guvernului polonez în timpul Celui de-al Doilea Război Mondial. Aş vrea, de asemenea, să aduc omagiu exploziei spontane de generozitate de care au fost capabile numeroase persoane cu ocazia evenimentelor din anul 1989. Există, printre multe altele, semne care pot suscita şi azi atitudini curajoase şi perseverente ce duc la o societate în care se poate trăi bine.
10. Vă sunt recunoscător, domnule preşedinte, că m-aţi invitat să împărtăşesc câteva ore istoria voastră, permiţându-mi astfel să întâlnesc comunităţile catolice şi să înfăptuiesc, prin contactele mele cu Biserica Ortodoxă Română, o etapă importantă pe calea unităţii creştine. Invoc, în ce vă priveşte şi asupra familiei, asupra persoanelor prezente, ca şi asupra întregii populaţii a României, belşugul binecuvântărilor divine.
Ioan Paul al II-lea, Discursuri şi omilii cu ocazia vizitei în România: 7-9 mai 1999
© Copyright 2009 – Editura Presa Bună
Bd. Ştefan cel Mare, 26
RO-700064-Iaşi
Tel.+ fax: 0232/211527
E-mail: editor@ercis.ro
www.ercis.ro
Discursul Preşedintelui României,
domnul Emil Constantinescu, la recepţia oferită
în onoarea Sanctităţii Sale Papa Ioan Paul II
la Palatul Cotroceni
7 mai 1999
Sanctitatea Voastră,
Mă simt deosebit de onorat să salut prezenţa Sanctităţii Voastre în acest palat încărcat de istorie. El păstrează amintirea unor prinţi înţelepţi şi învăţaţi, formaţi în Universitatea din Padova, care au reunit în secolul al XVII-lea, istoria noastră şi istoria Occidentului.
Pământul apostolic al României de azi a păstrat cu sfinţenie atestarea celui dintâi mileniu de viaţă creştină, tot aşa cum limba şi cultura românilor au păstrat până azi dovada incontestabilă a faptului că, odată cu Roma şi înaintea Bizanţului, creştinismul a fost pentru vecie absorbit, firesc, în mintea şi sufletul trăitorilor între Carpaţi, Dunăre şi Pont, ca o componentă definitorie a felului lor de a fi în lume.
Toate aceste urme sunt casa noastră, reprezintă un spaţiu bine definit de valori culturale, morale, religioase, constituie rodul muncii şi al creativităţii noastre. Ele sunt, laolaltă, un colţ de pământ anume, cum scria Sanctitatea Voastră în poemul “Gândind patria”. Dar mai cu seamă, ceea ce se vede de acolo, stând temeinic în această patrie: “lumea întreagă şi cerul care se arcueşte deasupra ei”.
Cu şase ani în urmă, când aţi avut bunătatea de a mă primi într-o audienţă la Vatican, în calitate de Rector al Universităţii Bucureşti, Sanctitatea Voastră a evocat apartenenţa românilor la patrimoniul european. Un popor latin în veşmânt bizantin, spuneaţi atunci, la fel cum poporul polonez este un popor slav în haină latină. Un mod unic şi sintetizator de a aparţine Europei şi de a construi unitatea ei.
Sanctitate,
Suntem totodată un popor pornit pe drumul educaţiei către valorile persoanei. Ale persoanei responsabile care acţionează împreună cu celelalte într-o solidaritate creatoare. Ca fiu al poporului polonez, ştiţi ca şi noi că experienţa pe care am traversat-o recent se poate numi, aşa cum obişnuiţi să spuneţi “o pedagogie a suferinţei”. Mă aflu printre cei, deloc puţini la număr, care ne-am întrebat: ce sens a avut această suferinţă?
Sunt, sper, printre aceia, nu puţini, care ne-am răspuns: sensul, atât personal, cât şi comunitar, al acestei experienţe este un sens pozitiv. Umanitatea noastră nu a ieşit diminuată din suferinţă, ci îmbogăţită, înnobilată. Îngăduiţi-mi să-mi afirm credinţa că am învăţat ceva din această pedagogie, ceva ce sper că nimeni nu ne poate smulge: că drumul libertăţii este cel al adevărului. Mărturisesc că este un drum pe care nu l-aş numi greu, ci dramatic.
Oare nu tot ce implică în mod profund libertatea fiecăruia în parte este o experienţă dramatică? Şi oare riscurile nu sunt o punere la încercare, ce ne face să creştem?
Schimbările din Europa de Est au reprezentat rezultanta a nenumărate fapte de curaj, de credinţă şi de înaltă spiritualitate pe care semeni de-ai noştri, ştiuţi şi neştiuţi, le-au săvârşit din dragoste de libertate şi de credinţă faţă de Dumnezeu. Întronarea Sanctităţii Voastre în scaunul Sfântului Petru a fost un act esenţial pentru eliberarea ţărilor Estului Europei de dictatura atee a comunismului. Dar, Sanctitatea Voastră, am putea noi oare să bănuim, în toată această înlănţuire de voinţe, de pietate, de răsturnări neaşteptate, şi o voinţă aflată deasupra slabelor noastre puteri omeneşti? Am putea oare înţelege până la capăt miracolul eliberării popoarelor din Europa răsăriteană, dimpreună cu toate urmările lor, ilustru simbolizate azi de prezenţa Sanctităţii Voastre, fără un plan divin?
Credinţa mea, Sanctitate, este că şi azi suntem aici prin voia lui Dumnezeu, căreia voinţa de bine a ierarhilor celor două Biserici şi voinţa de bine a poporului român i s-au adecvat, în numele speranţei de mai bine. În numele acestei speranţe doresc să aduc mulţumirile mele Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe, Preafericitului Părinte Teoctist şi colaboratorilor săi, precum şi tuturor celor din preajma Sanctităţii Voastre, pentru eforturile pe care nu le-au precupeţit pentru ca această vizită mult aşteptată să devină o realitate. Tot în acest spirit de gratitudine, aş vrea să mulţumesc şi Congregaţiei Sant’Egidio, care a organizat anul trecut în România o mare adunare ecumenică, pregătind şi în acest fel terenul rodnic al prezenţei Sanctităţii Voastre în România. Mulţumesc reprezentanţilor Bisericii romano-catolice şi greco-catolice pentru strădaniile lor, pentru înţelegerea lor şi pentru statornicia lor. Acestor mulţumiri trebuie să le adaug pe cele adresate reprezentanţilor tuturor cultelor din România pentru că au fost şi sunt alături de noi.
Sanctitate,
Împărtăşiţi cu noi astăzi un destin. Cu atenţia specială pe care o aveţi la semnele timpului, ne faceţi să-l privim cu ochii demnităţii. Lecţia pe care am învăţat-o toţi de la Sanctitatea Voastră este că omul nu se poate împlini decât căutându-se în ceilalţi, decât iubind destinul celor din jur ca pe propriul său destin.
Acesta este temeiul oricărui proiect personal, al oricărui proiect social. Sanctitatea Voastră a demonstrat că un creştin al zilelor noastre nu este ceva întors cu faţa spre trecut, ci un om în acţiune, care mizează pe un adevăr care locuieşte în mijlocul nostru, şi în acelaşi timp un misionar al viitorului.
Sanctitate,
Din prima zi a pontificatului Vostru aţi spus pretutindeni şi fiecăruia în parte: “Nu vă temeţi!”. Am abandonat toate temerile istorice şi culturale care ar fi putut împiedica vizita Voastră. Suntem astăzi, împreună, protagonişti ai viitorului, constructori ai speranţei.
Pentru toate acestea Vă suntem profund recunoscători.