„Fiţi imaginea lui Cristos pentru credincioşii voştri”
Discursul din timpul întâlnirii cu membrii Conferinţei Episcopilor din România
(Bucureşti, Nunţiatura Apostolică, vineri, 7 mai 1999)
Mult iubiţi fraţi întru episcopat din România!
Te Deum laudamus, te Dominum confitemur, te aeternum Patrem omnis terra veneratur!
1. Cu aceste cuvinte ale vechiului imn, probabil al sfântului Ambrozie, dar atribuit şi sfântului Niceta, apostol al acestui pământ când era încă Dacia romană, îmi place să deschid întâlnirea cu voi, la începutul vizitei mele pastorale în România. Vin aici pentru a mulţumi împreună cu voi Părintelui îndurării şi Dumnezeului a toată mângâierea (2Cor 1,3), care, după ani de suferinţă, i-a îngăduit acestei nobile naţiuni să cânte în libertate mărirea lui Dumnezeu. Lui îi cer ca această vizită să fie bogată în roade pentru Biserica Catolică din ţara voastră, pentru toate Bisericile şi comunităţile creştine, pentru întregul popor român.
Vă sunt recunoscător pentru primirea călduroasă pe care mi-aţi făcut-o. Îi mulţumesc şi Mons. Lucian Mureşan, preşedintele conferinţei voastre, pentru cuvintele pe care mi le-a adresat acum, subliniind profunda voastră comuniune cu succesorul lui Petru. Un salut special adresez Eminenţei sale Alexandru Todea, arhiepiscop emerit de Făgăraş şi Alba-Iulia, pe care sper să-l pot întâlni. Doresc să-i exprim aprecierea mea pentru marea sa mărturie de fidelitate creştină şi de unitate indefectibilă cu sediul lui Petru în vremurile prigoanei.
Prin voi doresc să salut preoţii voştri, precum şi pe toţi călugării, călugăriţele şi diaconii, al căror entuziasm şi devotament pentru cauza împărăţiei lui Dumnezeu îmi sunt bine cunoscute.
2. În acest ultim an de pregătire pentru marele jubileu, Biserica întreagă contemplă figura lui Dumnezeu Tatăl. Este o ocazie preţioasă de a-i ajuta pe toţi să redescopere chipul patern al lui Dumnezeu, aşa cum Isus ni l-a revelat. Chemându-l pe Dumnezeu cu numele familiar de „Abba” (cf. Mc 14,36), a revelat relaţia intimă şi consubstanţială care-l leagă de Tatăl ceresc în profunzimea de nepătruns a misterului trinitar. În acelaşi timp, jertfindu-se pentru noi şi dăruindu-ne Spiritul său, ne-a făcut părtaşi ai trăirii sale filiale îngăduindu-ne să-l invocăm şi noi pe Dumnezeu cu dulcele nume de Tată (cf. Rom 8,15; Gal 4,6). Aceasta este vestea de har pe care sunteţi chemaţi să o purtaţi ca apostoli ai lui Cristos. „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât l-a dat pe Fiul său unul-născut” (In 3,16): această veste de bucurie să vibreze în cuvintele voastre, să strălucească pe chipul vostru, să fie mărturisită de faptele voastre. Să se poată spune despre fiecare dintre voi ceea ce s-a spus despre sfântul Niceta, care era pe punctul de a se întoarce în Dacia ca vestitor al evangheliei: „O nimis terra et populi beati, / quos modo a nobis remeans adibis, / quos tuo accedens pede visitabit / Christus et ore” (Sfântul Paulin de Nola, Carmen XVII, 13-16).
Episcopul, artizanul şi garantul comuniunii ecleziale
3. Da, fiţi imaginea lui Cristos pentru credincioşii voştri. Fiţi astfel mai presus de toate ca făuritori de comuniune. În acest an al Tatălui trebuie să simţim mai puternic năzuinţa lui Cristos pentru unitate: „Tată, ca toţi să fie una, precum suntem şi noi” (In 17,11). Episcopul este garantul comuniunii, iar rolul său părintesc trebuie să ajute comunitatea să se dezvolte ca familie, reflectând oarecum însăşi paternitatea lui Dumnezeu (cf. sfântul Ignaţiu din Antiohia, Către trallieni, III,1). Multiple sunt formele şi exigenţele comuniunii pe care episcopii sunt chemaţi să le cultive. Fundamentală este comuniunea care îi uneşte cu ceilalţi episcopi şi în particular cu episcopul Romei, succesorul lui Petru. Această comuniune trebuie trăită în modul cel mai concret cu confraţii episcopi din propria ţară, încât ea să devină izvor de îmbogăţire reciprocă. Lucru valabil în mod deosebit atunci când, cum este cazul României, tradiţia Bisericii se exprimă în rituri diferite, fiecare dintre ele aducându-şi propria contribuţie de istorie, de cultură, de sfinţenie.
Conferinţa voastră într-adevăr reuneşte episcopii Bisericii Latine şi ai celei Greco-Catolice, iar unul dintre voi este şi ordinarius pentru cea armeană. Ea vă oferă atât un loc de întâlnire fraternă şi sprijin reciproc, cât şi oportunitatea de a coordona activităţile referitoare la problemele ce vă sunt comune privind evanghelizarea şi promovarea umană. În lumina experienţei acestor ani, trebuie recunoscut că această instituţie şi-a demonstrat utilitatea. Ea este menită să fie un semn de unitate pentru întreaga voastră societate, arătând cum diversitatea, departe de a fi factor de dezbinare, poate contribui la o unitate mai profundă, întrucât este îmbogăţită cu darurile fiecăruia.
4. E de trebuinţă a se cunoaşte şi preţui reciproc, purtând sarcinile unii altora (cf. Gal 6,2). În spiritul acestor sentimente de împărtăşire reciprocă trebuie educat poporul lui Dumnezeu şi îndeosebi viitorii preoţi. În acest scop, formarea comună a seminariştilor este un instrument semnificativ pentru ca ei să deprindă concret sensul respectului şi acceptării celuilalt. Ei să fie într-adevăr pupila ochilor voştri.
Comuniunea trebuie să distingă relaţiile credincioşilor între ei, cu preoţii şi cu episcopul. Trebuie promovată în toate felurile, prin practica ascultării reciproce şi prin valorificarea organismelor participative. Pentru această mărturie de unitate şi pentru vitalitatea însăşi a misiunii Bisericii este decisivă angajarea preoţilor, colaboratori indispensabili ai ordinului episcopal. Dacă pe de o parte este datoria preoţilor să recunoască în episcop pe tatăl lor şi să asculte de el cu profund respect, în ceea ce-l priveşte, după cum aminteşte conciliul, „episcopul să-i considere pe colaboratorii săi preoţi ca fii şi prieteni” (Lumen gentium 28).
Mult iubiţilor, fiţi aproape de preoţii voştri. Sprijiniţi-i în momentele de încercare. Îngrijiţi-vă de formarea lor permanentă, stabilind împreună cu ei spaţiile de rugăciune, de reflecţie, de actualizare pastorală.
5. De atenţii similare trebuie să beneficieze, fireşte, şi călugării şi călugăriţele. Respectând carismele lor şi particularităţile fiecărui institut, este datoria episcopilor să armonizeze prezenţa lor pentru binele comun al întregii Biserici.
Trebuie apoi mulţumit Domnului pentru numeroasele vocaţii, bărbaţi şi femei, pe care el continuă să le suscite în România. E nevoie însă ca acelora care sunt chemaţi la preoţie şi la viaţa consacrată să li se asigure o educaţie solidă şi integrală, atât din punct de vedere doctrinar, cât şi pastoral şi spiritual. Şi aceasta de preferinţă în ţara voastră, pentru care este necesar a forma bine profesorii, educatorii, în special directorii spirituali. Ştiu că s-a făcut mult, dar trebuie continuat în această direcţie ţinând seamă de exigenţele complexe şi crescânde ale timpurilor noastre.
6. O grijă deosebită trebuie acordată promovării laicilor, care este o urgenţă a întregii Biserici, dar, în mod particular, pentru ţările ieşite din experienţa comunismului. Este vorba de a-i ajuta să devină conştienţi de vocaţia lor specifică, adică „să caute împărăţia lui Dumnezeu ocupându-se de cele vremelnice şi orânduindu-le după voinţa lui Dumnezeu” (Lumen gentium, 31). Evident, există spaţii ample de slujire ce le sunt deschise şi în interiorul comunităţii creştine, însă este sarcina de neînlocuit a laicilor de a face prezentă evanghelia în acele domenii ale vieţii sociale, economice şi politice, unde în mod normal clerul nu ajunge să acţioneze. Pentru această importantă misiune ei au nevoie de sprijinul întregii comunităţi. Sunt chemate să desfăşoare un rol semnificativ şi asociaţiile de laici, aprobate de episcopi şi acţionând într-un climat de respect reciproc şi de colaborare cu păstorii.
Restituirea bunurilor confiscate şi dialogul cu ortodoxia
7. În urma evenimentelor din 1989 şi în ţara voastră a fost instaurat sistemul democratic: este o construcţie ce necesită timp, răbdare şi constanţă. La rândul ei, Biserica Catolică a putut să se reorganizeze şi poate să-şi desfăşoare liber activitatea pastorală. Chiar dacă nu lipsesc dificultăţi, trebuie privit cu încredere spre viitor şi, cu ajutorul Domnului, să se dedice noii evanghelizări.
O provocare de prim ordin este grija de a propune credinţa noilor generaţii. Din punct de vedere statistic, România este o ţară relativ „tânără”. Din păcate, tinerii se lovesc azi de noi dificultăţi ce complică şi periclitează procesul lor educativ. Este important ca Biserica să sprijine sarcina părinţilor, cei dintâi educatori ai fiilor, şi să le ofere contribuţia sa specifică mai ales prin cateheză şi învăţământul religiei.
Înainte de al doilea război mondial, Biserica Catolică avea în România numeroase şcoli, cu un sistem elaborat pentru susţinerea lor. Prin confiscarea bunurilor, această importantă operă bisericească a dispărut. Chiar recunoscând că ar fi dificil să se revină la situaţia de dinainte, ar fi o datorie de justiţie să se restituie şcolile şi bunurile confiscate, punând Biserica în situaţia de a-şi desfăşura misiunea şi în domeniul educativ. Fără îndoială, întreaga societate ar beneficia de mari avantaje.
8. Restituirea bunurilor este o problemă ce reapare des mai ales pentru Biserica Catolică de rit bizantin-român, lipsită încă de numeroase locuri de cult de care dispunea înainte de suprimarea ei. Bineînţeles, justiţia cere ca tot ceea ce a fost sustras să fie, pe cât posibil, restituit. Îmi este cunoscut că ierarhii nu cer restituirea simultană a tuturor bunurilor confiscate, dar ar voi să le aibă pe cele care servesc mai mult pentru slujbele liturgice: catedralele, bisericile protopopiatelor etc.
În această privinţă am urmărit cu mare interes lucrările Comisiei mixte a Bisericii Ortodoxe Române şi Bisericii Greco-Catolice cu privire la chestiunile amintite. Cu toate dificultăţile, nu există nici o îndoială că această comisie a avut un rol pozitiv. Formulez cele mai vii urări ca ambele părţi să se străduiască să trateze mai departe problema prin dialog sincer şi respectuos şi sper ca această vizită a mea să poată aduce o contribuţie ulterioară acestei căi de dialog fratern în adevăr şi în caritate.
Acest dialog se înscrie apoi în orizontul mai vast al angajării ecumenice, la care întreaga Biserică este chemată. Trebuie să ne străduim toţi, cu inimă deschisă şi perseverenţă în cadrul dialogului, atât teologic cât şi operativ, cu celelalte Biserici şi comunităţi creştine, în perspectiva unităţii tuturor discipolilor lui Cristos. În această privinţă să nu uităm învăţătura Conciliului Vatican II, când subliniază că sufletul mişcării ecumenice îl constituie convertirea inimii, sfinţenia şi rugăciunea (cf. Unitatis redintegratio, 8). Sper ca şi în România să se poată organiza iniţiative ecumenice, împreună cu fraţii noştri ortodocşi şi celelalte comunităţi creştine, cu prilejul anului jubiliar, pentru a implora împreună de la Domnul „să sporească unitatea între toţi creştinii de diferite confesiuni până la atingerea comuniunii depline” (Tertio millennio adveniente, 16).
Prezenţa Bisericii în domeniul social
9. Alături de perspectivele cu caracter intereclezial şi ecumenic, angajarea Bisericii Catolice din România trebuie să răspundă şi unor precise aşteptări pe tărâm social. Sunt multe problemele care cheamă în cauză mărturia creştină. Doresc doar să subliniez atenţia specială pe care o merită familia, celulă de bază a societăţii. Trebuie să se ofere familiilor orientarea şi sprijinul de care au nevoie, pentru a fundamenta drumul şi rolul lor educativ pe adevărate valori morale şi spirituale. Îndeosebi nu trebuie încălcat respectul datorat vieţii fiecărei persoane, din momentul conceperii până la moartea naturală.
O atenţie concretă şi generoasă trebuie să cultive Biserica faţă de cei mai săraci şi marginalizaţi. Este vorba de o sarcină enormă, pentru a cărei realizare se cere ca efortul eclezial să fie coordonat cu sarcinile ce în acest domeniu revin instituţiilor guvernamentale şi neguvernamentale, ca şi oamenilor de bunăvoinţă.
10. Preaiubiţilor, reconstrucţia societăţii române va fi cu atât mai solidă cu cât se va înrădăcina mai mult în tradiţiile voastre cele mai sănătoase. E nevoie mai ales a redescoperi puterea credinţei tuturor acelora care au preferat să moară decât să renege pe Dumnezeu sau Biserica.
Fiecare Biserică şi comunitate religioasă din ţara voastră a avut martirii săi, şi în secolul XX. Tuturor doresc astăzi să le aduc omagiu. La rândul ei, Biserica Catolică este invitată să adune dovezi pentru a nu pierde memoria martirilor săi, pentru a le urma mărturia de fidelitate şi devotament faţă de Domnul.
Cum să nu amintim, de pildă, de regretatul cardinal Iuliu Hossu (1885-1970), episcop de Cluj-Gherla? Predecesorul meu Paul al VI-lea a dezvăluit ulterior că unul din cardinalii „in pectore” creaţi în Consistoriul din 20 aprilie 1969 era tocmai Mons. Hossu şi l-a numit „ilustru servitor al Bisericii, preamerituos pentru fidelitatea sa şi îndelungile suferinţe şi privaţiuni pe care le-a îndurat pentru ea; simbol şi reprezentant el însuşi al fidelităţii multor episcopi, preoţi, călugări, călugăriţe şi credincioşi ai Bisericii de rit bizantin” (AAS LXV, 165).
Şi Biserica Catolică de rit latin a fost obiect de prigoană, aşa cum e documentat de figura dârză a slujitorului lui Dumnezeu Mons. Aaron Marton (1896–1980), episcop de Alba-Iulia, care a fost mai întâi întemniţat iar apoi constrâns să trăiască în domiciliu forţat. Cu profundă emoţie amintesc, totodată, pe Mons. Anton Durcovici (1888-1951), eroic episcop de Iaşi, mort în închisoare.
Sunt doar câteva dintre multele şi ilustrele figuri de ucenici ai lui Cristos, victime ale unui regim care, ostil lui Dumnezeu prin ateismul său, a călcat în picioare şi omul, creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.
11. Acum, dragi confraţi, o pagină nouă s-a deschis în istoria voastră. Este un dar şi în acelaşi timp o îndatorire. Călăuziţi cu vigoare comunităţile încredinţate vouă, pentru ca întregul vostru popor să poată păşi către un viitor mereu mai conform cu planul lui Dumnezeu. Încrederea voastră să fie pusă în cel care, trimiţând apostolii în lume, i-a asigurat: „Iată, eu sunt cu voi până la sfârşitul lumii (Mt 28,20).
Încredinţez strădania Bisericilor voastre ocrotirii materne a preasfintei Fecioare. Ea, care a fost pentru voi „steaua dimineţii”, la care aţi privit în noaptea persecuţiei, să fie acum „steaua noii evanghelizări” şi să arate întregii societăţi române drumul Fiului său, Isus Cristos, „calea” ce duce la casa Tatălui.
Vouă, preoţilor voştri, călugărilor, călugăriţelor, diaconilor şi tuturor credincioşilor de pe acest iubit pământ al României vă dau din inimă binecuvântarea mea.
Cristos a înviat!
Ioan Paul al II-lea, Discursuri şi omilii cu ocazia vizitei în România: 7-9 mai 1999
© Copyright 2009 – Editura Presa Bună
Bd. Ştefan cel Mare, 26
RO-700064-Iaşi
Tel.+ fax: 0232/211527
E-mail: editor@ercis.ro
www.ercis.ro