Cuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist cu ocazia plecării din România a Sanctităţii Sale, Papa Ioan Paul II, de pe aeroportul Bucureşti – Băneasa 9 mai 1999
Sanctitatea Voastră,
Aici se încheie pelerinajul pe care Sanctitatea Voastră l-aţi efectuat în România unde aţi vizitat Biserica Ortodoxă din această ţară, aţi binecuvântat obştea catolică de aici şi aţi întâlnit reprezentanţii vieţii politice, culturale şi religioase româneşti.
Aţi trăit pe parcursul a trei zile întâlnirea cu o ţară pentru care Hristos a fost, este şi va fi temelie a vieţuirii vremelnice şi graţie mântuirii veşnice. În rugăciunea celebrărilor liturgice mai ales, dar şi în convorbirile pe care le-aţi avut cu smerenia noastră, cu membrii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe cu Episcopatul catolic şi cu cârmuitorii acestei ţări, aţi pătruns în atmosfera actuală a ţării noastre cu bucuriile, încercările, dar mai ales cu speranţele locuitorilor săi.
Luaţi cu Sanctitatea Voastră voastră acum, la întoarcerea spre Vatican, imaginea Bizanţului latin al României cu trecutul şi năzuinţele sale. Aţi contemplat adânc, stăruitor, cum ştiţi atât de bine să o faceţi, România – singura ţară care poartă în însăşi numele ei, numele Romei. aţi contemplat România în mărturisirea credinţei ei apostolice, în stăruinţa prin care-şi defineşte obârşia latină, în evlavia prin care-şi cinsteşte eroii jertfiţi pentru neam şi pentru slava lui Dumnezeu. Aţi contemplat-o în ochii bătrânilor ce au cunoscut tragediile dictaturilor şi războaielor acestui veac. V-aţi întâlnit privirea cu ochii tinerilor şi ai copiilor care poartă în inimi nădejdea unui viitor mai bun.
Aţi luat aminte cu siguranţă la îngrijorarea tuturor pentru ceea ce se întâmplă în această parte a lumii şi în special în ţara vecină, Iugoslavia, unde oameni nevinovaţi din Kosovo iau drumul pribegiei şi un neam este supus urgiei nedrepte a războiului.
Aţi sesizat, cu siguranţă, la noi, răni care nu s-au vindecat încă, frustări care n-au fost încă depăşite în totalitate. România se află în durerile naşterii pentru intrarea într-o nouă fază a istoriei sale. Este un drum greu. Cunoaştem şi trăim intens acest lucru. Românii au însă experienţa, atât a răstignirii pe Golgota istoriei, cât şi a lumii pascale prin biruinţă asupra vitregiilor de tot felul, ca izvoare ale Învierii.
Credinţa în Hristos şi memoria sfinţilor noştri martiri ne sunt călăuzite în vieţuirea românească actuală. Cultura română, latină în esenţa ei, cu aporturi geto-dacice, slave, dar mai ales bizantine, la care se adaugă contribuţii recente din lumea franceză şi germană, ne este, de asemenea, suport în pelerinajul nostru actual împreună cu alte naţiuni ale Europei.
Sanctitatea Voastră,
Am trăit cu toţii în aceste zile bucuria întâlnirii între Primatul Bisericii Catolice şi noi, ierarhii, preoţii şi credincioşii Bisericii Ortodoxe Române. Avem încredinţarea că întâlnirea dintre Bisericile noastre s-a realizat după voinţa lui Dumnezeu.
V-am primit cu căldură şi dragoste. Credem, cu smerenie, că acest fapt constituie un semn important într-o perioadă caracterizată prin răceala dialogului ecumenic la nivel mondial şi prin conflicte ce iau uneori credinţa drept motiv de luptă.
În timpul acestor zile ne-am reconfirmat convingerea că, deşi încă despărţiţi, tindem cu determinare spre unitate. Să continuăm ceea ce am început şi să îndrăznim lucruri noi: să ne punem încrederea în Dumnezeu, în lucrarea Lui în noi şi prin noi şi să ascultăm cu atenţie vocea poporului credincios doritor de unitate.
Dumnezeu ne călăuzeşte paşii ce vor urma, atât în relaţiile dintre ortodocşii şi catolicii de ambele rituri din România, cât şi în cadrul dialogului teologic internaţional ortodox-catolic.
Să avem puterea de a rezista ispitelor celui care prin nume dezbinător este şi astfel, întăriţi de reafirmarea legăturii ce există deja între noi, să ne apropiem de ziua în care vom putea aduce lui Dumnezeu jertfa euharistică împreună.
Dumnezeu să vă binecuvânteze drumul spre Vatican şi să ne păstraţi aceeaşi amintire pe care o purtăm şi noi: a unei întâlniri frăţeşti în numele aceluiaşi Domn şi Mântuitor, Cap nevăzut al Bisericii, Isus Hristos.
Cuvântul de bun rămas al Preşedintelui României, prof. Emil Constantinescu, la plecarea Sanctităţii Sale Ioan Paul II din România, de pe aeroportul Bucureşti-Băneasa 9 mai 1999
Sanctitatea Voastră,
Autorităţile statului român, în numele cărora am onoarea să adresez aceste cuvinte de rămas bun Sanctităţii Voastre, se bucură nespus de faptul că au putut înlesni un eveniment de o însemnătatea ecumenică cu adevărat istorică. Alături de acest mesaj de fraternă solidaritate, dimpreună cu caracterul pastoral al vizitei Sanctităţii Voastre, nici componenta politică acestei vizite nu a fost mai puţin importantă. Am dat întâietate, aşa cum se cuvenea, componentei înalt spirituale a prezenţei celui dintâi Mare Pontif în România în cealaltă jumătata a oikumenei creştine.
Aţi avut totuşi prilejul de a recunoaşte, în reprezentanţii instituţiilor fundamentale ale democraţiei româneşti, care au ţinut să vă aducă omagiul lor, spirite înrudite, deschise construcţiei unei identităţi comune în diversitate a continentului european, ale cărei valori le împărtăşim cu toţii. Aţi putut vedea direct spiritul de dialog şi de respect reciproc al românilor. Am convingerea că vă întoarceţi la Roma cu încrederea deplină, a minţii şi a inimii deopotrivă, că acest pământ, pe care aţi avut inspiraţia de a-l numi făcător de pace, doreşte şi poate să-şi asume cu deplină responsabilitate vocaţia de punte între Occident şi Orient, de generator de cordialitate şi de bună înţelegere. Aţi confirmat, prin prezenţa voastră aici, această vocaţie, şi ne-aţi dat forţă din forţa spiritului Vostru pentru a o duce mai departe.
Cele trei zile cât Sanctitatea Voastră s-a aflat în mijlocul nostru au dat prilejul Sanctităţii Voastre şi fidelilor Voştri colaboratori să cunoaşteţi nemijlocit însuşi sufletul poporului român: înţelepciunea ierarhilor, voinţa nestrămutată de bine a conducătorilor, dar mai cu seamă bucuria intensă şi plină de aşteptare cu care Sanctitatea Voastră a fost întâmpinată pretutindeni de către cetăţenii acestei ţări. Românii au aşteptat de la Sanctitatea Voastră binecuvântarea, şi au fost fericiţi să o primească. Ei, Vă roagă, acum, să duceţi tuturor popoarelor Europei gândul lor bun, de pace şi frăţie. Fiţi, Sanctitate, mesagerul nostru privilegiat, pentru a spune Europei şi lumii că, în jurul Carpaţilor şi la Dunăre, trăieşte un popor creştin cu blândeţe, pacific cu înţelepciune, fratern cu speranţă de mai bine – care se străduieşte şi-şi adună puterile pentru a ieşi la liman. Acesta va fi, alături de binecuvântarea Voastră, un dar pe care Sanctitatea Voastră îl va fi adus României.
Am ascultat în aceste zile vocile a sute şi sute de români de toate confesiunile. Şi Sanctitatea Voastră le-a ascultat, sau măcar a putut citi în priviri bucuria şi veneraţia. Toate aceste voci, fără excepţie, au spus, fiecare în felul ei, că venirea Sanctităţii Voastre în România este un semn al unor vremuri noi, de unitate a tuturor românilor, de înseninare şi pace pentru partea noastră de lume.
Faptul că mesajul Sanctităţii Voastre a fost atât de profund înţeles de poporul român, reprezintă cea mai bună graţie a faptului că tot ce s-a clădit în aceste zile va dura în timp şi va creşte în inimile oamenilor.
Aţi spus ieri că am păşit împreună un prag al speranţei. Sperăm, şi făgăduim, dinspre partea noastră, să ducem mai departe lucrarea acestor fericite zile, pentru ca, dincolo de acest prag, lăcaşul de bună înţelegere şi prietenie, ale cărui temelii s-au pus acum, să devină, ca în parabola evanghelică, o casă clădită pe stânca tare a credinţei şi a statorniciei. Avem încredinţarea că Vă vom simţi mereu alături în această încercare.
Plecarea Sanctităţii Voastre nu este o despărţire, ci darurile Voastre rămân cu noi. Aţi adus tuturor românilor o primenire a sufletelor, o adâncă înseninare. V-aţi rugat împreună cu noi în locuri unde, în anii ’80, românii au fost zguduiţi văzând cum li se năruie căminele şi lăcaşurile de rugăciune, alungând astfel o soartă nefericită. Aţi închinat acolo un gând plin de pietate tuturor acelora dintre noi care au suferit, tuturor celor care sunt azi în suferinţă. Ne-ţi dat încredere în propriile forţe şi în propriul destin. Acest elan de speranţă pe care vi-l datorăm va rămâne de-a pururi prezent în amintirea şi în inimile noastre. Aţi adus românilor pacea inimii şi credinţa că nu îi veţi uita în rugile Voastre.
Mergeţi în pace, Sanctitatea Voastră: nici noi nu vă vom uita…
„Aş vrea să încredinţez acest vis vouă, tinerilor”
Discurs la ceremonia de rămas bun
(Aeroportul Băneasa, duminică, 9 mai 1999)
1. În momentul părăsirii acestui pământ iubit al României vă adresez înainte de toate, dumneavoastră, domnule preşedinte, salutul şi mulţumirea mea pentru primirea ce mi-aţi rezervat-o.
Extind aceste sentimente, prin dumneavoastră, la întregul şi iubitul popor român pe care, în aceste zile, l-am simţit strângându-se în jurul meu cu căldură şi entuziasm.
Aduc un salut deosebit Preafericirii sale patriarhul Teoctist, mitropoliţilor, episcopilor şi întregului popor al venerabilei Biserici Ortodoxe din România. Îmbrăţişez fratern episcopii şi comunităţile catolice, de rit bizantin şi latin, toate prezente în inima mea. Aduc totodată un salut celorlalte confesiuni creştine şi membrilor altor religii prezente în ţară.
Limbajul comuniunii fraterne
2. Au fost zile de profunde emoţii pe care le-am trăit cu intensitate şi care vor rămâne întipărite pentru totdeauna în inima mea. Primim ca un dar din mâna lui Dumnezeu evenimentele la care am participat împreună având încredere că vor aduce roade de har atât pentru creştini cât şi pentru întregul popor al României. Ţara voastră are ca şi înscrisă în rădăcinile ei o singulară vocaţie ecumenică. Prin poziţia geografică şi prin lunga ei istorie, prin cultură şi tradiţie, România este o casă unde Orientul şi Occidentul se regăsesc în dialog natural.
Aici şi Biserica respiră deosebit de evident prin cei doi plămâni ai săi. Şi în aceste zile am putut trăi această experienţă. Alături unii de alţii, cum erau Petru, Andrei şi ceilalţi apostoli adunaţi în rugăciune cu Maica Domnului în primul cenacol, am trăit noi Rusalii spirituale. Vântul Duhului Sfânt a suflat cu putere peste acest pământ, şi ne-a făcut să fim tari în comuniune şi mai cutezători în vestirea evangheliei. Noua limbă care ne-a fost dăruită, limba comuniunii fraterne, am folosit-o şi i-am simţit dulceaţa şi frumuseţea, forţa şi eficienţa.
3. În timp ce aproape se deschide poarta celui de-al treileamileniu, ni se cere să ieşim din limitele noastre obişnuite pentru a face să se simtă cu mai multă vigoare vântul Rusaliilor în ţările bătrânului continent şi până la marginile pământului. Din nefericire vuietul ameninţător al armelor pare să prevaleze asupra glasului convingător al iubirii, iar dezlănţuirea violenţei redeschide rănile pe care cu trudă şi răbdare se încerca a le vindeca.
Reînnoiesc urarea să se ajungă în sfârşit la depunerea armelor pentru a se întâlni din nou şi a întreprinde noi şi mai eficiente dialoguri de comuniune şi pace! Un rol important, în această privinţă, revine creştinilor, indiferent de confesiunea la care aparţin. Ei sunt chemaţi azi să trăiască şi să demonstreze cu mai mare îndrăzneală fraternitatea lor, pentru ca popoarele să fie încurajate, mai mult, determinate să regăsească şi să consolideze ceea ce au în comun. Evenimentul spiritual pe care l-am trăit, binecuvântat de sfântul Dimitrie şi de sfinţii martiri ai ultimelor decenii, este o experienţă de păstrat şi de transmis în speranţa că noul mileniu ce se deschide în faţa noastră să fie un timp de mai mare comuniune între Bisericile creştine şi de descoperire a fraternităţii dintre popoare. Acesta este visul pe care-l port cu mine în timp ce las acest iubit pământ.
4. Aş vrea să încredinţez acest vis vouă, tuturor. În special, aş vrea să-l încredinţez tinerilor. Da, vouă, dragi tineri din România! Aş fi vrut să vă întâlnesc personal; din nefericire nu a fost posibil. În seara aceasta, îmi însuşesc cuvintele cu care Petru, în timp ce Rusaliile erau pe sfârşite, vestea celor care îl ascultau adeverirea promisiunii lui Dumnezeu: „Voi turna din Duhul meu peste tot trupul şi fiii voştri şi fiicele voastre vor profeţi şi cei mai tineri ai voştri vor vedea vedenii şi bătrânii voştri visuri vor visa” (Fap 2,17). În aceste zile Spiritul vă încredinţează vouă, tinerilor, „visul” lui Dumnezeu: ca toţi oamenii să facă parte din familia sa, ca toţi creştinii să fie una. Intraţi cu acest vis în noul mileniu!
Voi care v-aţi eliberat de coşmarul dictaturii totalitare, nu vă lăsaţi amăgiţi de visurile înşelătoare şi periculoase ale consumismului. Şi acestea ucid viitorul. Isus vă face să visaţi o Românie nouă, un pământ pe care Orientul şi Occidentul să se poată întâlni în fraternitate.
Această Românie este încredinţată mâinilor voastre. Construiţi-o împreună, cu îndrăzneală. Domnul v-o încredinţează. Voi încredinţaţi-vă lui, ştiind că „De n-ar zidi Domnul casa, în zadar s-ar osteni cei ce o zidesc” (Ps 126/127,1).
Domnul să binecuvânteze România, să binecuvânteze poporul său, să binecuvânteze Europa!
Ioan Paul al II-lea, Discursuri şi omilii cu ocazia vizitei în România: 7-9 mai 1999
© Copyright 2009 – Editura Presa Bună
Bd. Ştefan cel Mare, 26
RO-700064-Iaşi
Tel.+ fax: 0232/211527
E-mail: editor@ercis.ro
www.ercis.ro